Educaţia în seminar
Conducerea episcopiei catolice şi direcţia s-au opus la predarea şcolii. Cum era administrată şcoala şi cum erau educaţi elevii. Nu exista nici un ieşan care să nu fi întâlnit adesea pe străzi un rând de şcolari sfioşi, îmbrăcaţi în negru, cei mai mulţi cu ochelari, trecând cu privirile în jos străjuiţi de câţiva preoţi cu brâuri lăsate până la pământ şi cu metanii.- Trec seminariştii catolici! Spunea oricare, privind cu milă acei tineri cu figuri învinse, în care viaţa era îngenunchiată. Şirul de seminarişti catolici se strecura pe străzi, misterios, lăsând impresia unui convoi morturar. Zilele trecute am avut ocazia să pătrund în seminarul catolic şi să înţeleg ceva din viaţa acestei şcoli a pedantismului, a îndepărtării de lume şi a disciplinei comandate. Seminarul instalat în str. Max Wexel. În baza legii pentru reforma învăţământului a fost desfiinţat iar întreg patrimoniul  trecut la Stat. Dar trecerea la Stat nu s-a făcut tocmai aşa  uşor. Şi aici, ca şi în diferite părţi ale ţării, clerul catolic superior a căutat să se opună dispoziţiilor legale, să creeze greutăţi. Comisia de inventariere şi luare în primire a avut de înfruntat oamenii care încercau să se ţină bine pe poziţie şi să răstălmăcească ordinele. Fiind însărcinată cu executarea mandatului, comisia s-a prezentat directorului seminarului, pr. A. Trifaş, cerându-i să dea în primire şcoala. Pr. Trifaş nici n-a voit să se uite la ordin. Comisia a insistat. La insistenţa ei, preotul a declarat că nu poate preda nimic întrucât seminarul aparţine Episcopiei şi că singur episcopul poate dispune. Episcopul a fost chemat de îndată. Dar, a refuzat. Abia după câteva chemări a acceptat să vină la Seminar. Luând ordinul de predare, episcopul a găsit că nu-i „legal”, întrucât emană de la Ministerul Învăţământului Public şi nu de la Ministerul Cultelor. După ce s-a „lămurit”, episcopul a căutat altă scăpare. El s-a legat de faptul că şcoala sa fiind o şcoală de pregătire a cadrelor preoteşti nu este seminar şi că deci nu intră în ordinul prevederilor legale. Însă şi acest din urmă argument a căzut. Seminarul trebuia predat. La luarea în primire, directorul nu a prezentat nici un inventar. Acest lucru a îngreunat mult munca comisiei, care a trebuit să recurgă la investigaţii pentru a afla de bunurile Seminarului întrucât directorul căuta să treacă orice lucru drept proprietatea sa sau a Episcopiei. Un sistem ciudat de ţinere a contabilităţii şi a banilor şcolii era întrebuinţat de părintele director. Casieria se află în buzunarul stâng al Sfinţiei Sale. În buzunarul drept se află sumele personale. Nu se ţinea nici o socoteală la fonduri. Totul se făcea după bunul gust al directorului şi al Episcopiei. Din această cauză nici hrana elevilor nu era bună şi îndestulătoare, nici şcoala nu era administrată cum trebuie. Am mers şi prin sălile de curs unde învaţă clasele I-VII ale seminarului şi unde urmau cursurile şi teologii catolici. Pe toţi pereţii calendare cu chipul Papei Pius XII, duşmanul recunoscut  al regimului de democraţie populară, duşmanul Uniunii Sovietice. În toate clasele nu se întâlnea nici un portret al conducătorilor iubiţi din R.P.R. În aceste clase, suflul înoitor ce se observă în toate şcolile nu a putut răzbate, fiindcă conducerea şcolii a ferecat porţile, rămânând între zidurile şcolii aceeaşi atmosferă mucegăită, veche. Educaţia ce o primeau seminariştii lăsa mult de dorit. Preotul Romila, acel care se îndeletnicea cu comerţul  vinului Episcopiei se ocupa la şcoală şi cu predarea biologiei. Biologia pe care o preda însă părintele Romilă nu se baza pe principiile ştiinţifice, ci tot pe cele mistice, unde puterile cereşti sunt acele care au luat parte la determinarea speciilor şi unde aceleaşi forţe oculte veghează la evoluţia lor. Din adnotările făcute pe cărţi, se vede atitudinea duşmănoasă faţă de adevărurile din carte, de multe ori întâlnindu-se blesteme la adresa autorilor care contrazic vederile prelaţilor catolici. [pag. 114-116]