Să-l luăm, de pildă, pe Eugen Ionescu. Când am ajuns noi la Paris, el avea deja optzeci de ani. Fizic era destul de delabrat, dar continua să dea semne sezisante ale unei inteligenţe viguroase şi percutante. Nu vorbea mult; în schimb  trântea din când în când câte o observaţie memorabilă sau o glumă extraordinară. N-avea nici o jenă în a spune exact ceea ce gândea, caracteristică specifică vârstei foarte avansate. Şi tata avea să atingă mai târziu acest stadiu al deplinei independenţe bătrâneşti. Pe atunci însă era „diplomat şi om politic”, cum spun dicţionarele, adică ceva mai rezervat decât în anii din urmă. Prea rezervat n-a fost el nici la acea vreme, episodul ambasadorului terminându-se cum se ştie, ceea ce i-a plăcut grozav bătrânului Ionescu.

Până la întoarcerea tatălui meu în ţară, adică până la sfârşitul anului 1992, am avut ocazia să-l văd de mai multe ori pe marele scriitor. Îmi aduc aminte în mod special de două Crăciunuri chez les Ionesco şi ştiu exact ce cărţi am primit cadou de fiecare dată. Dar importantă era, fireşte, prezenţa tatălui meu, care se înţelegea într-adevăr de minune cu Eugen Ionescu. Acesta suferea, cred eu, de acel tip de izolare care-i afectează pe cei foarte celebri. Prieteniile literare şi insistenţele admiratorilor lasă mai degrabă o impresie de vid. Dacă, pe lângă bătrâneţea avansată, s-a mai procopsit omul cu glorie şi celebritate, îi va fi garantat foarte greu să mai găsească un prieten adevărat. Pentru Ionescu un asemenea prieten era, fără îndoială, Cioran, dar impresia mea este că era şi multă ironie în această relaţie. Ţin minte cum Eugen Ionescu i-a spus odată tatălui meu că „Cioran nu e sincer”, ceea ce pe tata l-a făcut să râdă foarte tare. Vorba a rămas şi era mereu citată  în legătură cu diferite apucături şi particularităţi ale moralistului. „Un cri du coeur”, un moment de maximă sinceritate, a fost însă exclamaţia cu care Cioran l-a salutat pe Ionescu după ce fiica acestuia îi citise câteva pasaje minunate din convorbirile Regelui Mihai cu Mircea Ciobanu: „Eugène, nous pouvons mourir: nous avons un Roi!” De fapt, nici că se putea un comentariu mai bun şi mai percutant la piese precum Regele moare sau Scaunele.

Dar despre regalitate şi moarte am mai vorbit ceva, ultimul an din viaţa tatălui meu fiind şi el, practic, cuprins între două momente regale. Pe vremea relaţiilor mai strânse cu Eugen Ionescu, tata era încă „tânăr” şi „voinic”. Aşa-l vedea Ionescu, pe care-l ajutase odată să se ridice. I-a spus atunci fiicei sale, Marie- France: „Ce voinic e Paleologu!” Noi am peluat exclamaţia admirativă a unei aşa ilustre autorităţi şi am tot glumit până în vremea din urmă pe tema voiniciei paterne. [pag. 166-167]