Până să ajungem la Spitalul Judeţean am văzut doi bătrâni care s-au aşezat pe marginea drumului şi plângeau. Încă ceva ce mi-a rămas întipărit: un bărbat ieşise la balcon cu maşina de bărbierit în mână şi cu spumă pe faţă şi rămăsese cu gura căscată. Când m-am uitat în spate nu mi-a venit să cred. Se strânsese lumea puhoi. Atunci am prins curaj mai mare. La Spitalul Judeţean am lăsat în urmă revendicările salariale şi am început să strigăm: "Vrem lumină!", "Vrem căldură!". S-a îngenunchiat în locul unde este astăzi troiţa şi s-a spus o rugăciune. Cu "Deşteaptă-te române!" a fost un început destul de şchiopătat, că nu prea ştiam versurile. Linia melodică o ştia toată lumea, dar versurile nu ni le mai aminteam. În câteva secunde, cu un efect de bulgăre de zăpadă, unul de la celălalt ascultam versurile şi începeam să cântăm. A fost un moment emoţionant, mulţi oameni au început să plângă. Poate că un sociolog ar putea să spună ce se întâmplă în sufletul unui om în momentele astea de cumpănă. Apoi a început să se scandeze "Jos Ceaşescu!" şi "Jos comunismul!".