Iurie Leancă este poate cel mai educat, cult, simpatic, empatic om politic de la Chişinău. Cu siguranţă este, dacă nu singurul, unul dintre foarte puţinii politicieni moldoveni, cu care liderii occidentali au dialog. Cu certitudine a fost cel mai bun ministru de Externe din scurta istorie a Republicii Moldova. Ajuns premier la 31 mai 2013, ca o soluţie de compromis după scandalul Pădurea Domnească, prin care s-a ajuns la rupereea  coaliţiei de guvernare Alianţa pentru Integrare Europeană, Iurie Leancă a continuat, cu şi mai mult succes, să consolideze brandul  Moldovei de „premiantul clasei Parteneriatului Estic”. Nu era doar o operaţiune de PR: guvernele Filat şi cel condus de Leancă au făcut reforme importante şi paşi mari în apropierea Moldovei de Europa. Şi totuşi, reformele – atâtea câte au fost – nu au ajuns într-un punct de la care traiectoria europeană a Moldovei să devină ireversibilă.
La vârful PDLM, orgoliul lezat al lui Filat, preşedintele celui mai important partid al coaliţiei pro-europene de la Chişinău, pus în umbră de primul-ministru, a creat o tensiune constantă în relaţia cu premierul Leancă. Acesta, în cele din urmă, a abandonat PDLM, după ce, nominalizat de preşedintele Nicolae Timofti pentru un nou mandat, a fost respins de Parlament, la 2 februarie 2015. Leancă şi-a înfiinţat o formaţiune politică de orientare creştin-democrată, Partidul Popular European din Moldova.

Şef al guvernului a fost numit un obscur om de afaceri, Chiril Gaburici, propulsat de PDLM – nici până azi nu e clar din ce motive. Era un fel de premier tehnocrat peste un guvern politic al unei coaliţii minoritare. Însă miniştrii săi erau controlaţi de liderii partidelor. La scurt timp după preluarea guvernului, o investigaţie jurnalistică a scos la iveală nereguli în actele şcolare ale premierului, mai precis lipsa diplomei de bacalaureat. Însă nu acest amănunt a pus capăt scurtei cariere politice a lui Gaburici. Fatal i-a fost faptul că, la 6 iunie, a cerut demisia întregii conduceri a Procuraturii Generale şi Băncii Naţionale, acuzate fiind că au tolerat furtul miliardului de dolari din băncile moldoveneşti. Într-o scrisoare adresată preşedintelui Timofti şi lui Candu, premierul Gaburici anunţa că, dacă nu i se dădea satisfacţie, avea să demisioneze:  „Moldova e sugrumată de corupţie, sistemul financiar al acesteia sângerează. Iar preţul este plătit de fiecare cetăţean, mai puţin de către cei vinovaţi. În urma şedinţei de ieri a Comitetului Naţional pentru Stabilitate Financiară, am realizat că întregul sistem  financiar al Republicii Moldova este sub asediu şi mai multe instituţii financiare sunt în pericol. Guvernul este lipsit de pârghii, iar instituţiile abilitate ezită să soluţioneze aceste probleme [...] Nu vreau să privesc pasiv cum grupuri de interese distrug ţara. Eu nu negociez cu nimeni bunăstarea şi viitorul copiilor noştri”. Patetismul scrisorii nu i-a impresionat pe preşedinţii ţării şi parlamentului şi nici pe liderii partidelor, care au refuzat să-i schimbe  pe procurorul-general şi pe şeful Băncii Naţionale, astfel că, la 12 iunie, Gaburici şi-a anunţat demisia. [pag. 192-193]