Eu am intrat în viaţa lui Dan mai târziu, dar am trăit şi eu alături de el asemenea întâmplări, am aflat enorm de multe lucruri şi mi-am schimbat multe păreri. Vezi, de foarte multe ori ceea ce credem a fi adevăruri, mici sau mari, se dovedesc a fi numai o imagine sau o credinţă falsă a noastră. Să iau un exemplu mic şi poate neînsemnat: ciorba de peşte, confuzia care se face în cazul ciorbei de peşte. Se spune că mai întâi se pune peştele mic care se fierbe până se sfărâmă. Nu este deloc adevărat.
Mergeam în Deltă cu Dan, care fotografia. Am fost de nenumărate ori. Ne sculam în zori şi plecam foarte de dimineaţă, pe la trei, ca să ajungem la cinci, când se lumina, în luna iunie, la locul unde erau pelicanii. Treceam prin diverse canale unde, de stufăriş, nici măcar nu vedeai apa. Doar pescarii ştiau pe unde să treacă. Cel care ne ghida, care era cu lotca şi cu ghionderul – nu erau lopeţi ci un băţ lung, cu care pescarul conducea lotca împingându-l în mâl – era singurul care ştia cum să înainteze, singurul care ştia cum treceau drumurile prin stufăriş ca să ajungem dintr-un canal într-altul. La un moment dat, pe la patru jumate, după ce ghiondănea şi obosea, omul dintr-o dată zicea: „Hai să ne oprim şi să mâncăm o ciorbă!”
Cum făcea ciorba de peşte? Alegea un lin, un şalău, un... nu ştiu să-ţi spun că nu mă pricep la peşti, dar erau diverşi, şi mai mari şi mai mici, amestecaţi. Neapărat trebuia un lin, că fără lin ciorba nu e bună. Pescarul curăţa peştii, îi spăla în Dunăre, bineînţeles, şi-i punea într-un ceaun. Nu avea decât o ceapă, eventual, dacă avea o ceapă, şi un cartof, pe care îi toca fin, fin, fin, de aveai senzaţia că era o maşină de tocat, şi pe urmă aşeza peştii într-o anumită formă, în straturi, punea puţină sare şi un pic de ulei. Uleiul care se găsea pe vremea aceea era negru. Ei, şi turna un pic de ulei şi apă doar cât să acopere peştele. Erau tone de peşte acolo. Pentru o ciorbă era nevoie cam de trei kilograme de peşte, Punea apă cât să acopere peştele, după care lua două mâini de stuf care avea cam un metru şi jumătate lungime şi îl împingea sub pirostrii. Cât ardea stuful, şi stuful arde foarte repede, ciorba era gata.  Era un foc tare, rapid, ce cuprindea tot ceaunul de tuci. Nu este adevărat că trebuie să laşi peştele mult, să se topească, şi apoi să pui alt peşte. Adevărata ciorbă Bouillabaisse, pe care o fac francezii, sigur că ei mai adaugă şi langustă şi diverse fructe de mare, aşa se face, nu se face cu peştele pe care l-ai topit fierbându-l. Apoi, ca să revenim la Deltă, pescarul adaugă puţin oţet, scoate peştele şi-l aşază pe un fund de lemn care are un jgheab jos, şi pe care îl pune puţin înclinat. Scoate peştele cu mâna din ceaun pe acest fund de lemn şi lasă să se scurgă zeama. Şi în zeama aceea taie nişte ardei iuţi şi îţi ia gura foc nu alta. Iei bucata de peşte, o înmoi în zeamă şi mănânci. Ciorba care rămâne se toarnă apoi la câini. Fiecare are o cănuţă smălţuită, de tablă emailată, şi mănâncă cu lingura  de lemn. Este aşa de concentrată, aşa de inimaginabil de densă, că pare un sos. La sfârşit, totul se spală din nou în Dunăre şi se pune bine pentru următoarea masă.
Dan a fotografiat tot ritualul, cum se face ciorba, cum se mănâncă. Bineînţeles că nefericiţii de pescari au nişte mâini cam negre şi când bagă mâna în ciorbă şi-ţi oferă de acolo bucata de peşte nu prea mai ai chef de mâncare. Dan, văzându-mi ezitarea mi-a şoptit: „Ia-o! Ia-o!” Când vezi la început mâna care ţi se pare că nu-i curată, nu te tentează foarte tare. Pe urmă, m-am obişnuit. Prima zi a fost o mirare, apoi m-am obişnuit. În Deltă a fost într-adevăr cea mai bună ciorbă de peşte pe care am mâncat-o vreodată, pe lângă Bouillabaisse. Pentru că peştele pe care pescarul îl scoate din plasele de peşte este mai mult decât proaspăt, e viu!  [pag. 66-68]