Nu era vorba de Koller?
Nu, nu, nu. Era acolo. Cel puţin aşa ştiam noi, la Aiud, că era Czeller, înaintea lui Dorobanţu.  Şi acest Czeller era sadic. L-am auzit eu, pe fereastră, când învârtea în hârdău să vadă cât e de groasă mâncarea: „Scoate-le două polonice de gros şi dă-le la dreptu’ comun. Bandiţii, lasă-i să piară de foame!” Şi ne subţia în mod deliberat mâncarea. Dar, când să intrăm în clădirea aceasta, numită Zarca de la Aiud, fiecare care intram trebuia să ne spunem numele: „Tu cine eşti, mă?”. „Sunt Ion Bujoiu”. „Ce-ai fost afară, mă?” „Ministru.” „Tu cine eşti, mă?” „Alexandru Marcu.” „Ce-ai fost afară?” „Ministru.” În sfârşit, vine personajul asupra căruia vreau să mă opresc: „Tu cine eşti, mă?” „Nicola Mavrocordat.” Da’ Czeller de colo, care voia să îşi dovedească cultura: „Tu eşti grecu’ ăla, mă? Mavrocordat?” Dar prinţul Mavrocordat, înţepat: „Domnule, corect este Nicolá Mavrocordat.” Cu această lecţie de istorie pe care i-a făcut-o Mavrocordat lui Czeller, care-l acuza pe Mavrocordat că n-ar fi român, ca şi când el ar fi fost cine ştie ce român, am intrat în Zarca.
            A urmat o perioadă de izolare de 6 luni, cât am stat singur în celulă, iarna, şi când mi-au degerat picioarele, pentru că am fost băgat într-o celulă în pielea goală... La sfârşitul lui octombrie venea o iarnă năprasnică şi am fost băgat în pielea goală, pentru că tot ce avusesem trebuia să las afară, pe culoar. Nu ştiam ce mă va aştepta în acea încăpere, în care singurul mobilier erau zăbrelele... încolo, nimic. Nu vorbesc de pat, de rogojină, de pătură sau de tinetă. Nimic! Nimic, doar zăbrele şi eu în pielea goală... Simţeam că încep să îngheţ, şi atunci m-am apucat să fac gimnastică, aşa flămând şi uscat cum eram. După un timp, mi s-a aruncat o pereche de chiloţi, o cămaşă cu mâneci scurte, un pantalon uzat de puşcăriaş, o zeghe rărită şi o bonetă care îmi stătea numai pe jumătate de cap şi nişte bocanci scorojiţi, uriaşi, fără şireturi, care parcă erau făcuţi din talpă, dar în care ca să supravieţuiesc, n-aveam altă modalitate decât să umblu, să mă mişc.
Pe urmă am început să căpătăm de mâncare... Alimentaţia despre care spunea generalul Nicolschi: „Mâncarea era foarte bună. Le dădeam cafea cu lapte şi cozonaci şi friptură! Cine a spus că flămânzeau la noi deţinuţii?” În ce consta mâncarea? O descriu acuma: în acea perioadă, maximum de boabe de fasole pe care le-am avut în gamelă a fost de nouă! Maximum de boabe de arpacaş pe care le-am găsit în zeamă a fost de 14 boabe! Că altădată au fost numai 3 boabe de fasole sau că altădată au fost numai două, e adevărat. Dar pe lângă boabele de fasole erau şi hoaspele din care ieşise miezul. Şi am trăit... foarte bine, „cu cafea cu lapte şi friptură”, după zisa lui Nicolschi...
Într-o celulă alături de a mea a fost şi profesorul Petre Tomescu, fostul ministru al Sănătăţii, şi care a realizat mai uşor decât mine situaţia şi mi-a spus: „Suntem băgaţi aicea ca să murim. Da’ nu le facem jocul, noi nu murim. Cine vrea să trăiască, să se mişte... cine nu se mişcă, moare! Mişcarea!” Şi am început să ne mişcăm. 60 de inşi în 60 de celule, în bocanci, fără şireturi... bubuia toată clădirea de paşii noştri. Atunci am degerat şi ş-acum, după atâţia ani, îmi simt degetele degerate, dar am supravieţuit  tot în virtutea unei idei fixe pe care mi-am indus-o. Aşa cum la anchete ziceam: „Nu spun!”, aici ziceam la fiecare pas: „Nu vreau să mor! Nu vreau să mor! Nu vreau să mor!” Şi asta la fiecare pas. Şi n-am murit... [pag. 142-143 Fragment din mărturiile Preotului Tertulian Langa]