La un moment dat un venit vreo şase-şapte, între care unu’ era aproape mort, un ţăran din Arad, Gavrilă Pelecaş, de 39 de ani. Avea cinci copii minori şi era băgat acolo pentru o baniţă de grâu de la cotă... Că erau şi ăştia socotiţi de drept comun. Am fost de trei ori la Arad, la noi, la Asociaţia Foştilor Deţinuţi, să-i găsesc  copiii, să le spun cum a murit tatăl lor la Canal, îngheţat de frig. Vă rog să mă credeţi, avea 1,90 metri înălţime şi era piele şi os... Şi-l arestaseră probabil în august sau, hai să zicem, cel mai târziu la începutul lui septembrie, că era cu nişte pantofi scâlciaţi, urmă de ciorapi, chiloţi, pantaloni de doc, o cămaşă şi-o vestă pe el, haină de doc şi bască-n cap, şi aşa a lucrat.
Şi când l-au adus i-am spus colonelului: „Domnu’ colonel, uite, ăsta-i mort, n-am mai reuşit să-l refacem”. Toţi medicii ne-am dat interesu’, pentru că era medic de interne, era chirurg, dermatolog, farmacist, radiolog, pneumolog şi-aşa mai departe. Mă rog, şi toţi ne-am străduit să-l reanimăm, da’ n-am mai putut. Şi zic: „Trebuie să-i fac actu’ de deces.” Zice: „Îl faci!” „Domnu’ colonel, io trebuie să scriu ... când vorbim e una, dar acuma eu trebuie să scriu că ăsta a murit de foame şi de frig aici, la Canal.” „Scrie!” „Domnu’ doctor, domnu’ colonel, pentru mine este perfect egal. Eu n-am familie, n-am copii, o am doar pe mama. Eu sunt de unul singur aicea.  Bine, domnu’ colonel, io scriu.” Şi am făcut certificatu’ de deces: „distrofie gradu’ trei şi degerături multiple.” Asta înseamnă ultima degradare, când omul nu mai e decât piele şi os. Aşa, Paraschiv ăsta, care era sanitar securist, a semnat.  Sigur că n-a ştiut ce semnează. I-am făcut un sicriu improvizat din scânduri de gard, acolo, şi a trecut o noapte, au trecut două, trei, patru... Eu dormeam acolo, în policlinică. Erau două saloane de bolnavi, şi eu dormeam acolo, cu ei. Şi eu, 24 de ore eram acolo, între ei. Pe Gavrilă îl pusesem în sicriu’ ăla improvizat şi aşteptam să vină să îl ia.
Peste vreo patru zile apare un coleg de-al meu de la Iaşi, care era din Basarabia. Erau studenţi basarabeni... Io nu pot să spun că n-au fost, că au fost şi studenţi comunişti, de-ăştia mai ales, cu nume rusificate. Şi ăsta era acum la medicină legală, pe la Constanţa.  Şi a apărut ăsta... Sigur, io când l-am văzut, am tăcut din gură. Paraschiv n-a băgat nimic de seamă. Şi mi-a spus: „Domnu’ doctor, am venit să verific cauza morţii la deţinutu’...! Cum se poate într-o colonie de muncă să moară oamenii de foame şi de frig?” Atunci cred că Paraschiv al meu a făcut pe el de frică, atunci şi-a dat seama ce-a semnat! L-am chemat să vadă. Am dat la o parte acel capac de sicriu, şi cred că cei de la Auschwitz arătau mult mai bine. Era piele şi os... Dintr-un om care avea 1,90 m, nu mai rămăsese un gram de ţesut celulo-adipos, cum spunem noi. Şi cum murise, în hainele alea, aşa era.  Eu am pus capacu’ pe sicriu. Colegu’ ăsta al meu n-a spus un cuvânt şi a plecat. După trei zile, noaptea, a dispărut cadavru’ de acolo! Erau nişte ţigani cu măgarii, îl luau şi-l duceau, că noaptea–i lua şi-i ducea pe cei morţi, şi mai trecea cu buldozeru’ pe ei, că la-nceput n-a fost cimitir la Canal. Pe urmă s-au făcut, şi încă destul de multe...

Aţi avut de suportat repercusiuni după acest episod?

Peste trei zile a venit ofiţeru’ politic şi şefu’ brigadier, un oarecare Dorneanu, un fost ofiţer român care acuma trecuse de partea lor şi era turnător. Cred că n-are nimic cu numele ăstuia care e prin Parlament, nu ştiu. Şi m-a luat şi m-a băgat în brigada de exterminare. Era brigada unde, dacă intrai, nu mai ieşeai! Şi-acolo erau elevi între 13 şi 18 ani, care veniseră înainte la mine când nu mai puteau, că munca  aia era istovitoare... Şi eu, vă daţi seama, ştiind că majoritatea lor erau fraţi de cruce, că numai ei o fost organizaţi, le dădeam scutire cum puteam.
Şefu’ „reeducator” al nostru acolo, la Poarta Albă, era un alt colonel,  din divizia „Tudor Vladimirescu”, care după război o vândut efecte de-astea de la armată: hamuri, bocanci. Era un lot întreg acolo, condamnaţi la 25 de ani pentru c-o făcut praf şi pulbere patrimoniu’ ăla al lor. Şi ăsta era învăţător din Buzău, Haralambie. Şi când să duceau bieţii copilaşi cu scutirile, îi primea aşa: „Aici o să vă beau sângele, vouă şi acestui bandit de medic care v-a dat scutire!” Vă daţi seama, când a venit Dorneanu  şi m-a luat şi m-a dus în brigada aia de exterminare pe care o conducea Haralambie? Vă daţi seama cum m-a primit pe mine ăsta, că am căzut acuma în mâinile lui, eu, banditu’ care le-a dat scutiri la copiii ăştia? Şi ştiţi de ce erau copiii ăia băgaţi acolo?  Pentru că au cântat colinde în seara de Crăciun, în ’51! Vă daţi seama până unde s-a ajuns? Băgaţi acolo ca să moară... Şi au şi murit unii dintre ei. [pag. 148-149.  Fragment din mărturiile lui Teofil Mija]