Când am fost la Oradea au fost deja amnistiile, de tot mergeau acasă deţinuţii. Atunci era vremea în care se făcea şi reeducarea. Şi la un moment dat cu început să ne dea cărţi, în limba română, bineînţeles, dar nu numai de scriitori români, ci şi de scriitori ruşi.  Deci primeam şi un Tolstoi, de exemplu. Dar, bineînţeles, camera mare, şi mulţi citeau... mă rog. Şi aşa mai puteai să afli ce-i pe-afară, că la un moment dat au dispărut toate cărţile ruseşti. Atunci când prietenia cu Rusia nu mai era aşa de puternică... Şi prin asta am observat că ceva s-a schimbat în politică, afară. Nu ştiam exact ce.

Atunci am fost şi la film. Ne dădea’ câte un film pe lună. Eu ţin minte un singur film, despre un cântăreţ german din anii ’30, cu muzică multă... Ah! Ah! Cât am plâns la filmul acela... (râde –n.n) Şi asta a fost şi după ce m-am întors acasă. Un an de zile nu m-am dus la niciun  concert, c-am observat când ascult muzică la radio, clasică sau numai cântece, începeam să plâng (râde – n.n.). Râdeam singură de mine, da’ nu puteam altfel, pentru că 6 ani n-am auzit aşa ceva deloc.  Şi atuncea nu m-am dus un an de zile la niciun concert. Am zis că nu pot să mă duc şi să tot plâng acolo (râde – n.n.). Şi asta până m-am mai obişnuit... na, mă rog. Deci ne-a dus la filmu’ ăsta, şi pe urmă la nu ştiu ce alte filme, şi de propagandă... Da’ ăsta nu a fost de propagandă, a fost despre Joseph Schmidt, un cântăreţ, da’ nu mai trăieşte de mult. Am mai auzit din când în când la televizor, că mai dă câte ceva despre el, şi-atuncea –mi aduc aminte de chestia-asta.

Şi tot acolo ne dădea’ ziare. Cred că-n viaţa mea n-am citit un ziar, aşa, de la prima la ultima literă. Şi nu numai eu, ci toţi. Ne interesau şi anunţurile, că tot ne spuneau ceva despre ce se mai întâmplă afară. După 6 ani de zile ce mai ştii ce-i pe-afară? E şomaj, nu-i şomaj? Deci din fiecare anunţ, din fiecare articol din ăsta, de propagandă, poţi să vezi şi îţi dai seama ce-i afară.

Ce puteţi să-mi spuneţi despre asistenţa medicală?

Era foarte diferită. În Codlea ţin minte că era un medic care venea din când în când, trecea aşa, pe-acolo. Şi ştiu că m-a durut zile-ntregi o măsea de nu mai puteam.  Bineînţeles că nu aveam nici medicamente şi atuncea am zis să vină. A venit, m-a chemat afară, a stat sergentu’  alături şi a râs, doctorul a scos cleştele şi mi-a scos măseaua. (râde – n.n.) Aşa, stând în picioare, pe coridor... Dup-aceea m-am dus şi am mâncat şi n-am mai avut nicio durere. Asta a fost. Eu, din fericire am fost tânără, am fost sănătoasă, da’ prietena mea, cea din Arad, Bözsi Reuss, ea suferea de ficat. A mâncat ea ce-a mâncat, da’ o durea ficatul de multe ori. Era şi ea dintr-o casă în care, probabil, nu erau probleme cu mâncarea, dar, ca şi mine, învăţată să mănânce tot. Tatăl ei a avut o fabrică de lichioruri sau aşa ceva, şi odată tatăl meu, fiind avocat, a făcut ceva pentru tatăl ei şi mi-am adus aminte de un coş care era cu fel de fel de sticle şi i-am zis: „Asta trebe să fi fost de la tatăl tău”. Dar, mă rog... [pag. 392-393 Fragment din mărturiile  Mariei Luize Roth-Höppner]