[C.B.] În 1946, la Cluj au fost o serie de acţiuni ale studenţilor. Puteţi cumva să ne spuneţi ceva despre ele?

La Cluj a fost atacat căminul studenţesc. Studenţii s-au baricadat şi au intrat în grevă generală, acţiunea fiind condusă de un tânăr de la Medicină, Valeriu Anania. Şi studenţii au afişat o pancartă: „Până aici democraţia, de aici e Mănăşturul”. Ca un răspuns la treaba asta, Politehnica şi Academia Comercială din Bucureşti au declarat grevă (Politehnica avea înglobată şi Agronomia şi Arhitectura). Ceream solidaritate cu cei de la Cluj, ceream alte condiţii în căminul de la Politehnică... Mai ceream să nu fie obligaţi profesorii să primească asistenţi decât în funcţie de capacitate, iar în comisiile pentru acordarea burselor să fie incluşi şi studenţi români. Oarecum ceream drepturi egale ale românilor cu cei veniţi după ’44, pentru că în comitetele acestea nu prea eram reprezentaţi. În amfiteatrul cel mare a fost chemat rectorul, profesorul Sergescu - , care a spus că va înainta cererea Ministerului. Săracu’, atunci era lac de apă... Asta se petrecea în jur de 25-26 mai. Şi la un moment dat s-a anunţat că vine Agronomia. Şi într-adevăr de la Agronomie, de la şosea, se vedeau venind „agronomii” cu drapele în faţă, defilând şi cântând Deşteaptă-te, române! Au fost primiţi cu urale, dar la un moment dat un ofiţer face imprudenţa şi intră. Şi când l-am văzut intrând, toţi ne-am uitat la banderola pe care o avea la mână: avea o banderolă conform căreia era venit cu Divizia „Tudor Vladimirescu”, cea formată de Ana Pauker în Rusia. Când l-am văzut aşa, s-a făcut o rumoare în sală. Şi ofiţeraşul a venit şi a zis: „Vă ordon să părăsiţi sala!” În acel moment au început urlete şi huiduieli, încât a trebuit să plece. Şi comitetul a zis: „De acum revendicările au fost transmise, avem garanţia. Plecăm şi continuăm greva până când ne confirmă domnul profesor Sergescu că doleanţele noastre au fost îndeplinite.”

Când am ieşit din amfiteatru, lângă toate zidurile clădirilor erau ostaşi, sergenţi, sergenţi-majori cu pistoale-mitralieră. Şi a trebuit să trecem printre ei, dar toţi ne priveau cu simpatie. Au fost unii care au zis: „Suntem fraţi cu voi”; „Da, fraţilor”. Dar nu s-au mişcat, pentru că aveau ofiţerii cu ei. Când o parte din noi a trecut de Liceul „Polizu”, au sărit gardul. Ceilalţi, când am ajuns în curtea mare de la intrare, de pe Griviţa, s-au închis porţile, iar afară erau două sau trei camioane cu muncitori – atât reuşiseră să adune de la uzinele Griviţa, iar clădirile erau înţesate cu agenţi ai Siguranţei şi aceştia înarmaţi cu ciomege. Am avut discuţii cu ei: „Băi, fraţilor, nu sunteţi şi voi români?” Dar n-a ieşit nimeni! Când au plecat camioanele, am plecat şi noi. A doua zi, când am venit, s-au făcut posturi fixe din nou şi lucrurile au început să se strice, în sensul că nou-veniţii au început să vină la cursuri, iar nouă ni s-a comunicat că s-a transmis la Ministerul Învăţământului că se vor lua măsuri. Cam aşa s-a desfăşurat anul 1946...

[C.B.] În 1947, Regele a fost obligat să abdice. Vă aduceţi aminte de perioada aceea?

Păi, îmi aduc aminte bine de tot. În 1947 s-au produs efectele marii secete din 1946, vestita foamete. Şi la mine acasă se făceau turtoi, iar eu le duceam băieţilor, pentru că am avut dispoziţie ca ai noştri, cei din Frăţiile de Cruce, să aibă asigurat măcar câte un turtoi. Şi astfel le predam acasă. În acelaşi timp, un asistent de la Agronomie, din aceeaşi categorie, Nacu Demostene (acum este la Versailles; în ’40 a scăpat, iar când au început arestările din 1948, a fugit), a închiriat un teren care era al Politehnicii, vizavi de Gara Băneasa. Îl lucra cu ostaşi şi asigura Politehnica şi căminul cu zarzavaturi pentru studenţi. Şi, în acelaşi timp, de la el ne mai aprovizionam încă vreo trei, cu dispoziţia să continuăm treaba cu făina şi mălaiul. Şi aşa am ajuns, să zic, la prima mea întreprindere: un chioşc cu legume-fructe. M-am înscris în sindicatul zarzavagiilor şi primeam şi vindeam zarzavaturi cu cel puţin 20-25% sub preţul pieţei.  Şi cu ce luam de acolo cumpăram făină şi mălai. De altfel, nu făceam greu treaba, pentru că angajasem şi eu pe cineva. Pentru aprovizionarea chioşcului cu făină am făcut în vara respectivă nişte transporturi de la Piatra Olt, de la moşia prinţului Brâncoveanu, care aproviziona, în acelaşi timp, Spitalul Brâncovenesc. Sora mea era şefă de laborator la Spitalul Brâncovenesc, iar o prietenă de-a ei din copilărie era soţia inginerului de la Piatra Olt, de la Brâncoveni.  Şi prin această legătură puteam să aduc făină de acolo şi să fac aprovizionarea alor noştri de la Politehnică. [pag 283-285 Fragment din memoriile  lui Traian Popescu]