„În prima jumătate de an a Alianţei Civice (din noiembrie până în iulie), când, de altfel, munca de organizare depusă de dimineaţa până noaptea în devălmăşie era mult mai importantă decât ierarhiile aproximative şi aleatorii, iar funcţia de preşedinte asigurată prin rotaţie, am refuzat într-adevăr să intru în carusel.

După 13-15 iunie 1990 intrasem într-un mod total, ca într-un vârtej de nebunie, în activitatea febrilă – şi de care eram conştientă că se poate dovedi utopică – de construire a unui mecanism în stare să transforme disperarea şi speranţele în fapte. Refuzând titluri, încercam să-mi îngrădesc implicarea, lipsind-o de o definiţie oficială. Nefiind legată decât prin propria mea dăruire, aveam sentimentul că lipsa de angajament formal, ca parte a unei ierarhii, îmi lasă libertatea de a mă putea opri oricând. De fapt, mă speria mişcarea care făcea să-mi lunece fosta  mea viaţă de sub picioare ca un covor tras brusc şi basculându-mă într-o realitate neinventată încă. Era un fel de a-mi lăsa o portiţă de scăpare spre libertatea interioară, care era doar a singurătăţii şi a cărei existenţă mă întărea, chiar dacă ştiam că n-o voi folosi. De altfel, era vorba de o chimie sufletească manifestată nu numai atunci şi care a avut partea ei de contribuţie în explicarea faptului că, deşi am pierdut atâţia ani în viaţa publică, nu am acceptat niciodată nici un fel de funcţii sau demnităţi (inclusiv, în 1997, pe aceea de ambasador al României la UNESCO).

La Congresul despre care vorbim (din 5-7 iulie 1991), în seara primei zile au fost alese, în paralel de către toţi delegaţii, cele două comitete directoare, urmând ca a doua zi să fie aleşi, dintre cei aleşi, preşedinţii şi vicepreşedinţii. Ciocnirile, polemicile şi disensiunile determinate de nerespectarea de către adepţii noului partid a nici uneia dintre înţelegerile prealabile au crescut pe parcursul zilei la un nivel greu de suportat. Pe acest fond de tensiune şi confruntare, faptul că eu am obţinut de departe cel mai mare număr de voturi a fost primit cu satisfacţia unei revanşe. Ascultam cu tristeţe aplauzele gândindu-mă la ironia sorţii mele, care le făcea să răsune la sfârşitul unei zile în care mă simţeam mai înfrântă ca oricând, mai mult, în care mă simţeam ridicolă prin felul în care visul meu, de a crea acea stea dublă formată dintr-o mare organizaţie civică şi un partid creat din ea însăşi şi solidar cu ideile ei, se destrămase într-o ţesătură de intrigi şi aranjamente, într-o manipulare şmecherească cu aspect de puci. De la „Trebuie să se termine cu angelismul Alianţei Civice” până la faptul că, în aceeaşi seară, Europa Liberă, care avusese totuşi un reprezentant de marcă în sală, anunţase că Alinaţa Civică s-a transformat în partid (când fusese clar că numai 18% din delegaţi trecuseră din organizaţia civică în cea politică), totul se lega.” [pag. 193-194]

Recenzia cărții semnată de Smaranda Vultur în Revista 22, 21.01.2014.