Câţiva soldaţi, prin tufe, împuşcă în vânt, fără socoteală. E o adunătură de unităţi amestecate: din regimentul de marş, din divizia noastră, din alte regimente aduse în ajutor; vârtejul bătăliei i-a împrăştiat ca pe frunzele moarte, adunând la un loc rătăciţi din toate părţile. O ceată răsare din potecă, patru oameni duc între ei o foaie de cort pe care zace o grămadă de haine rupte şi carne sângeroasă. Mai este viaţă în aceste rămăşiţe zdrenţuite de om? Pârâind, trosneşte o salvă; cu ciocniri înăbuşite gloanţele se înfig în pământ. Un strigăt se ridică din stânga: vin nemţii! Un fugar trece, nebun, în faţa noastră. Cei patru s-au oprit. Ca la poruncă au scăpat colţurile foii şi s-au făcut nevăzuţi. Ca o pară coaptă căzând de pe cracă, rănitul s-a prăbuşit la pământ, cu un gemet scurt. Sângele roşu se prelinge pe cârpe. Zgomotul creşte cu învălmăşeala. Pistolul ofiţerului se plimbă în toate direcţiile, ca acul unei busole rătăcite. Am ajuns la limita din urmă a puterilor. Trântit la pământ, răsunetul luptei răzbate de departe de tot, ca un vis, prin toropeala grea ce m-a doborât. Exaltarea de ieri s-a împrăştiat ca fumul, n-a mai rămas decât o zdrobitoare oboseală, ce îneacă toate ca într-un văl cenuşiu. Împrejurul nostru duduie pământul de tunetul artileriei. Sus, pe creastă, obuzele noastre ţâşnesc, dărămând pădurea. Barajul îşi întinde perdeaua de foc şi de moarte; opri-va, oare, această stavilă de oţel valurile sure ale năvălitorilor? [pag 79-81]