Ne-am oprit prin piaţă  şi am ajuns acasă în jurul orei nouă. Am înlemnit când în prima cameră am găsit o valiză necunoscută, iar în cuierul din antreu o manta rusească şi un chipiu. Ne-a stat inima în loc. Apoi Sergiu ne-a spus că s-a pomenit cu un ofiţer rus care i-a spus (Sergiu, ca şi mine, înţelegeam ruseşte) că l-a atras grădina, poziţia casei şi că a hotărât să locuiască aici. Şi-a ales camera din care scosese lucrurile noastre de îmbrăcat şi se culcase căci era obosit, de-abia sosise din Rusia.
Tremuram toată de frică, de ură, de indignare. Mama, reţinută şi stăpână pe sine ca de obicei, ne-a spus să ne purtăm civilizat, să rămânem cât mai departe de camera ocupată şi s-a dus să facă ceai, căci noi plecasem de cu seară şi eram obosite şi flămânde. Eram la masă când a apărut „chiriaşul”.
Spre surprinderea noastră, a salutat politicos, a întrebat dacă înţelegem ce spune şi la răspunsul mamei, că vorbeşte limba rusă, şi-a cerut scuze pentru îndrăzneala de a se fi instalat fără aprobarea gazdelor.
Mama l-a invitat să bea o ceaşcă de ceai. A acceptat şi aşa ne-am acomodat cu „tovarăşul Spack” (de origine germană – vorbea nemţeşte). Mama i-a propus să se mute în casa mare în care nu se instalase încă nimeni dar el a spus că preferă să fie între oameni.
Treptat am aflat că era inspector şcolar, că venise să organizeze învăţământul din Basarabia rusească. Avea familie la Moscova, o fată de vârsta mea şi doi băieţi mai mici cărora le ducea dorul. Era foarte liniştit, pleca dimineaţa şi venea seara când se aşeza direct la ceai. Povestea ce-a făcut peste zi şi, după un  timp, a întrebat-o pe mama de ce plecăm în fiecare noapte de acasă.
După o scurtă ezitare, mama i-a spus adevărul. Pe moment n-a comentat, dar a doua zi i-a cerut mamei amănunte şi i-a promis ajutorul. Nu s-a mai pomenit nimic despre acest lucru şi noi ne-am urmat programul obişnuit, furând câte o oră de somn în timpul zilei. Eram amândouă în pragul prăbuşirii fizice şi psihice.
Începuse septembrie şi speranţele noastre erau din ce în ce mai firave. Dar în seara de 15 septembrie chiriaşul nostru o cheamă misterios pe mama în bucătărie şi-i spune să fie pregătită  căci peste două zile va pleca unde doreşte.
Nu ne-a venit să credem, dar în acea noapte, pe listă au apărut şi numele noastre. Bucuria era mare, dar se amesteca cu tristeţea despărţirii de tot ce ne era familiar, de ceea ce aveam şi iubeam, de teama de necunoscut şi nesiguranţa în care ne aruncam, şi mai presus de toate, de disperarea că ne vom despărţi de Sergiu.
Dar, din fericire, lucrul acesta nu s-a întâmplat. În timp ce mama încerca să facă bagajele pentru noi două, plângând, Sergiu a anunţat că nu ne lasă singure „în lumea largă”. A fost o clipă de bucurie. Dar, Doamne, ce să iei dintr-o casă gospodărită atâţia ani, în care fiecare lucru avea o valoare materială sau sentimentală, neştiind bine la ce şi unde te duci şi care dintre ele îţi va fi de folos! Mă uitam cum mama pune mâna când pe un lucru când pe altul, le scăpa din mână, trecea dintr-o cameră în alta şi bagajeje nu sporeau. [pag. 67-69]