Am intrat, tropăind, într-o lume de adulţi, trântind uşile, cântând pe scări, înnebunind sindicaliştii cu poveşti incredibile despre baluri mascate sau senzaţionale meniuri cosmopolite. 99,99% s-au lăsat cuceriţi, cu unii am rămas prietenă pe viaţă. Curierele şi cu Nea Franţ, şoferul, mă chemau discret la gustarea lor de la liftul de serviciu, nevasta lui Stoica Stan, pe care n-am văzut-o niciodată, îi dubla sandviciurile drăgăstoase de când aflase că le împarte cu mine, Nelu Cârje nu uita, nici din străinătate, să-mi ureze „La mulţi ani, Grasă Albă de Cotnari”.
Părinţii de băieţi m-ar fi dorit ca noră, colegii care, în mod nefericit, cădeau, din când în când, pradă farmecelor mele tăceau chitic, căci eu eram deja foarte, foarte  logodită cu Marele Maestru, un pictor modernist ţâfnos şi excesiv de gelos. Ochinciuc mi-a cerut o fotografie, că, cică, scrie un roman şi personajul principal trebuie să semene cu mine.  De la poza aia de buletin, pe care o ţinea în portofel, s-a iscat un semiscandal, trei soţii îngrijorate de comportamentul ciudat al soţilor lor au decis că eu aş fi cauza. Am aflat după vreo trei luni că tov. Nicolau de la Cadre, salariatul cu leafa cea mai mare din redacţie, un gnom extra parfumat cu lavandă Yardley, îi frecase toată vara cu declaraţii încrucişate, până când s-au potolit.
Tov. Nicolau era omul meu, surd de urechea dreaptă, mijea ochii ca un motan când îi spuneam „Bună dimineaţa!” în şoaptă, la urechea stângă.
E drept că şi eu făceam fel de fel de gesturi amicale: veneam de acasă înarmată cu scule, foarfeci, piepteni, föhn şi tundeam, la locul de muncă, doamnele prea ocupate ca să-şi permită ore la coafor, împodobeam cu decoraţiuni artistice bluzele pătate iremediabil, făceam desene didactice pentru copiii şcolari şi surprize duioase la aniversări şi onomastici. Pentru Costel Coman am venit la Casa Scânteii pe bicicletă cu ditamai tortul şi l-am împodobit cu frişcă loco, l-am convins pe Alin să-mi dea un tablou pentru tombola de revelion (a fost câştigat de Emil Ţilenski cu un bilet de 100 de lei, cu ochii strălucitori mi-a spus, după trei săptămâni, că s-a uitat deja la el de vreo 500 de lei).
Singurul care nu mă înghiţea era redactorul-şef adjunct, tov. Trestieni. Copil de ţăran, avea toate defectele ţăranului român şi nici una dintre marile lui calităţi. Pur şi simplu mă ura pentru aerele mele artistice, pentru faptul că aveam bani de împrumutat înainte de leafă („Nu-i mai da”, mă sfătuia Pavel). Îi lunecam printre degete:
-      De ce n-ai venit la învăţământul politic?
-      Aoleu, am uitat! Am uitat ca de moarte!
Tocmai mă pâra la conducere când am apărut cu Meritul Cultural în piept înmânat de însuşi preşedintele ţării. Nefericitul s-a înverzit şi s-a chircit tot, în timp ce Moraru s-a luminat de mândrie, că, de, eram studenta lui.  (N-aş vrea să par prea făloasă, dar şi un alt preşedinte al ţării mi-a înmânat, după ani, un Ordin Cultural).
Făceam o revistă de o urâţenie excepţională! Era prost tipărită, deşi se achiziţionase Super Albertina, rotativa miracol pe care se tipărea Life şi Paris Match, dar, cum nici hârtia, nici culorile, nici oamenii nu erau la parametrii indicaţi, rezultatul era jalnic. Era prost scrisă şi prost ilustrată, aceleaşi banale poveşti cu meşterul, comunist de omenie, care are la suflet tinerele cadre, le ajută să crească în muncă, în timp ce inginerul este un arivist fără spirit de sacrificiu, ţelul său – un post important în ministerul de resort, sau primăriţa preşedinte de Colectivă care a înfiinţat o creşă cu trei feluri la masă în fiecare zi (am şi fost odată, în reportaj cu Pavel Popescu, la Teremia Mare, în Banat, şi am mâncat ciuşpais de ludaie şi langoşi la o astfel de creşă). Toate articolele erau de cinci file, cu un titlu cât toate zilele, fără cartuşe, fără subtitluri, cu ce să împodobeşti o pagină de revistă?  [pag. 78-80]