În cei 20 de ani care au trecut de la Revoluţia din decembrie 1989, deprofesionalizarea galopantă a presei noastre a mers mână în mână cu apariţia unei caste lucrative resentimentare, formată din oameni preponderent inferiori, al căror rol a fost acela de a arăta că totul în jur e la fel de inferior ca şi mecanismul minimal care le dictează psihologia sau degetele de pe taste.  În consecinţă, eseul de faţă îşi propune să investigheze, prin intermediul unui caz particular – Adrian Marino -, conformismul dejecţional al presei noastre scrise: axiologia ei imundă, permeabilitatea ei la resentiment, convingerea, aproape general răspândită, că în „ţara lui Mitică” nu există sublim şi voinţă de calitate, decât, cel mult, o poltronerie universal răspândită, în raport cu care toţi nu sunt decât venali, fixaţi pe veci în josnicie, bicisnici şi deplorabili. Oglinda e, de bună seamă, inconfortabilă şi tristă; însă la fel de adevărat este şi faptul – dovedit de clasicele demonstraţii ale psihanalizei – că voluptatea dejecţională este una din cele mai accesibile cu putinţă, fiindcă la baza ei se află pasivitatea. Pentru a afirma ceva superior, trebuie să ieşi din inerţie, să te defineşti în raport cu o transcendenţă, să accepţi că ea îţi este – şi îţi va rămâne pentru totdeauna -  superioară, suspendată în infinit, îndepărtată şi inaccesibilă. Dimpotrivă, deriziunea e gregară: e cea mai accesibilă dintre voluptăţile la care poţi tinde; nu cere efort, nu cere documentare, decât, cel mult, o complacere oblomoviană, iresponsabilă în torpoare şi insignifianţă.
Presa cu care ne „delectăm” cotidian aparţine, în mare măsură, unei societăţi bolnave. Textul de faţă îşi propune, în consecinţă, să investigheze, prin eşantionare un caz de patologie imorală.  Îngrijorător este doar faptul că el indică un puseu consensual, nu o excepţie, nu o aberaţie individualizată. E de ajuns să deschidem un ziar sau să privim în jurul nostru pentru a  o descoperi multiplicată la infinit, promovată cu osârdie, prelungită într-o veselie pe care, în absenţa unui termen mai bun, obişnuim s-o numim – evident, greşit... – „caragialiană”. [pag. 176-177]