Cei mai mulți își pun speranțele în Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției (UNCAC), deoarece este primul instrument anticorupție global, complex și cu forță juridică obligatorie. Ideea unui instrument internațional specific  care să vizeze corupția s-a născut în timpul negocierilor Convenției Organizației Națiunilor Unite  împotriva crimei organizate transnaționale. UNCAC a intrat în vigoare în 2005 și include articole privind  măsuri preventive (capitolul II), precum și incriminarea și aplicarea legii  (capitolul III). Până acum, Convenția numără 149 semnatari și 171 de părți. În 2010 a fost adoptat un mecanism  de revizuire. Adoptarea unui mecanism eficient de monitorizare ulterioară a implementării UNCAC este considerată una dintre cele mai mari provocări viitoare. Puține țări în curs de dezvoltare au transpus prevederile UNCAC în dreptul intern, ca să nu mai vorbim de dificultățile punerii  lor în practică. Având în vedere măsura în care este afectată  reputația (internațională și internă) a unei țări care nu ratifică UNCAC, se poate ca un mecanism similar, ca ITIE, să funcționeze în țările ce încearcă să-și îmbunătățească reputația. Totuși, în 2009 nu existau dovezi  că țările care ratificau UNCAC făceau progrese mai mari decât celelalte (Mungiu-Pippidi, et al., 2011). După ce toate țările vor adopra UNCAC – moment care se apropie cu repeziciune -, variația va dispărea, eliminînd valoarea testării impactului UNCAC prin analiza comparativă.         În 2009, când avuseseră loc 129 de ratificări, testul „înainte și după” nu arăta nici o îmbunătățire semnificativă, iar testele de regresie nu prezentau nici o asociere semnificativă între adoptarea UNCAC și progresul către un mai bun control al corupției.           
            Cadrul normativ internațional este completat de alte acțiuni ale unor țări dezvoltate sau „sponsori”. Presupunând că practicile corupte sunt un efect al sărăciei, ajutorul ar trebui să aibă un impact  pozitiv asupra edificării controlului corupției. Logică ar fi și condiționarea ajutorului de anumite reforme sau de implementarea eficientă  a ITIE sau UNCAC. Totuși, până la sfârșitul anilor 1990, studiile academice susțineau tot mai mult opinia că sponsorii nu prea au control asupra modului în care un guvern beneficiar își finanțează proiectele și că ajutorul extern mai degrabă stimulează corupția. Odată ce Statele Unite au adoptat o abordare „selectivă”, s-a creat suficientă variație în ceea ce privește strategiile sponsorilor pentru a evalua efectul condiționării și selectivității în domeniul promovării bunei guvernări, în caz că acesta există.
Alesina și Weder (1999) au raportat că guvernele mai corupte primesc mai mult ajutor și că nu au găsit dovezi că o creștere a ajutorului extern ar diminua  corupția. Alți autori au ajuns la concluzia că un ajutor sporit are un impact negativ asupra corupției, a statului de drept și a calității birocrației (Bräutigam și Knack, 2004; Knack, 2001). Totuși, există și dovezi care sugerează contrariul, arătând că în general, ajutorul extern diminuează corupția (Tavares, 2003), iar acest efect de diminuare este mai mare în țările mai puțin corupte. Mai mult, acest efect variază în funcție de țara care oferă ajutorul (Okada și Samreth, 2012). Variația în privința rezultatelor poate fi explicată prin faptul că autorii folosesc o gamă largă de eșantioane de țări, tipuri de ajutor și verificări. Datele despre ajutoare sunt adesea puține și incomplete. Factorul decisiv rămâne cel subliniat de  Burnside și Dollar (2004), autorii celei mai citate și mai contestate lucrări din literatura de specialitate: „Am considerat aceste rezultate  destul de intuitive: un guvern corupt, incompetent nu va folosi înțelept ajutoarele  și finanțatorii din afară nu îl vor putea forța  să-și schimbe acest obicei”.    [pag. 211-212]