Degeaba spune Virgil Tănase, prietenul realist-socialistului Petru Dumitriu, că el nu a cerut niciodată azil politic, ca și Dumitru Țepeneag, ci doar azil scriitoricesc, care nu există, pentru că în anii aceia, a nu solicita azil politic nu era o dovadă de patriotism, ci o dovadă de duplicitate. Îl admir pe Tănase pentru că are curajul ideilor sale, dar nu-i admir ideile. Pentru exilații politici, acela care nu voia să-i supere pe tovarășii de la București, orașul de unde se dădeau nu numai ora exactă, ci și directivele, era un om care avea ceva de ascuns, care umbla cu șezutul în două luntri.

Acum, azilul politic nu însemna câteodată nimic, căci putea fi obținut prin fraudă. L-a obținut și Matei Haiducu, de care am pomenit, care a făcut parte dintre cei mai celebri spioni și colaboratori români din perioada ceaușistă, printre care îi putem reaminti pe Ion Pacepa, Gustav Pordea, Liviu Turcu, Mihai Caraman sau Iosif Constantin Drăgan –Găzarul, cum fusese poreclit. Fost absolvent al liceului Sfântul Sava din București, dar cu doi ani mai mare decât mine, eu nu l-am cunoscut pe Haiducu, dar l-am cunoscut pe fratele său mai mic Andrei, cu care am fost coleg la gimnaziu. Familia Hirsch-Haiducu locuia pe atunci într-o frumoasă vilă, vizavi de Tribunalul Sectorului 7 din Știrbei Vodă, unde eu am fost condamnat în 1977, vilă situată pe o străduță care astăzi poate nu mai există, întrucât cartierul și-a schimbat configurația între timp, iar tatăl său era un ofițer de Securitate cu funcții foarte mari.

Extrem de inteligent, acest Haiducu a fost recrutat de Securitate și trimis în 1975 în Franța, ca spion în domeniul tehnologiei nucleare, dar cu statut de azilant politic, însă, în 1981, generalul Pleșiță i-a ordonat să-l asasineze de opozantul Paul Goma. Haiducu, băiat inteligent, care era cu siguranță, ca și mulți alți „colegi” de-ai săi, spion dublu, refuză să ucidă și trădează în 1982. În 1998, Haiducu moare, desigur nu de moarte bună, ca orice trădător care știa prea multe, iar într-un film apărut în 2016, văduva sa franceză îl prezintă drept un erou, un om care a făcut această meserie de spion-securist-comunist din patriotism, din dragoste față de țară și nu ca un om care-și pusese inteligența în slujba unui regim criminal. În fine, femeia îl iubise mai mult decât își iubise propria-i țară, poate fusese un soț bun, tatăl copiilor ei, durerea sa era mare, poate mai avea și rate de plătit la casă, la mașină sau frigider, ce să spună biata femeie? Că Haiducu a fost o jigodie? Și vă rog să mă credeți că-mi măsor cuvintele. Cert, nu, nu putea spune aceasta și-atunci vorba aceea: pentru unii mumă, pentru alții ciumă!   [pag. 249-250]