[...] Aşa am rămas numai cu mama, dar nu aveam casă, arsese în timpul războiului, şi trăiam la sora mea. Atunci l-am întâlnit pe moşneagul meu; acum e moşneag, dar atunci era un flăcău chipeş. Ne-am întâlnit şi ne-am luat. Trăim împreună până azi. Cinci copii am crescut. Şi i-am dat la lege pe toţi. Au casele lor, au gospodăria lor, au copiii lor şi nu ne este ruşine de ei. Chiar ne mândrim cu dânşii. Numai foamete să nu fie. Căci foametea... foametea poate n-ar fi ucis atâta lume dacă nu ne luau toată pâinea din casă. Munceam zi şi noapte cu Colea, adunam pâinea, iar ei veneau şi ne-o luau. Nu dovedeai bine să hărmăneşti pâinea că veneau şi ţi-o luau toată, dacă nu dovedeai s-o ascunzi. Mama avea câteva deseatine (1,20 ha) cu grâu, l-am strâns, l-am adus acasă, dar n-am dovedit să-l suim în pod căci au venit cei cu luatul şi ne-au poruncit să-l punem în căruţa lor. Mama a zis că grâul nu e al ei, ci al lui Colea. S-a gândit biata femeie că nouă au să ne lase, că le-a fi jele de tinereţea noastră. Ai găsit cui să le fie jele. Au luat tot grâul acela. Noi ascunsesem nişte pâine într-un poloboc. Au dat şi de ea, au luat-o, dar l-au târât cu ei şi pe Colea; l-au ţinut închis la Olăneşti trei luni de zile, apoi l-au eliberat, că nu era omul vinovat. Ei pe mama o ţineau de culac şi cum auzea vreo veste rea săraca mama se ascundea ani la rând. Când i-au ridicat pe cei văzuţi ca culaci, mama se acundea la noi, dar au găsit-o şi au luat-o, apoi i-au dat drumul acasă, căci nu avea ea nimic, numai sufletul; cu ce aveau să se procopsească de la ea? Să fi avut avere, poate o duceau în Siberia. Dar aşa, a rămas acasă mama. A trăit la noi până a  murit. Din spaima aceea i se trage şi moartea, căci a tras o frică mare, i s-a ridicat tensiunea şi a murit. Am tras noi mari greutăţi.

Am muncit. Am muncit, cu călcâiele crăpate lucram, căci nu prea aveam încălţăminte şi nici haine. În timpul războiului am ascuns tot ce aveam în vreo şapte locuri. Şi în pod am ascuns o ladă, şi-n sarai am făcut o groapă, şi-n alte părţi. Dar a ars casa noastră şi a ars şi zestrea. Rămăsese ceva îngropat lângă casă, dar a putrezit şi am rămas goi. Greu,  greu am trăit.

Iată, am ajuns la bătrâneţe şi tot goi suntem. Am adunat ani la rândul bani, i-am dus la bancă, dar ni i-au furat şi pe aceia. În loc de o mie de ruble ne-au întors un leu prăpădit. Batjocură. Căci noi de moarte îi ţineam, nu pentru baluri. Dar ne-or îngropa copiii. Ce să facă? Or să pună mână de la mână şi ne-or îngropa.

Atunci, în timpul foametei, dacă nu aveam vacă, ne murea băiatul. Timoftei e născut atunci, în 1946. Mama zicea:
-      Are să moară băiatul ista.
-      Şi ce dacă are să moară? Îi răspundeam. Şi eu am să mor. Toţi vom muri.

Eram sătui de viaţă. Nu ne păsa de nimic. Vroiam să scăpăm mai repede de chinuri. Dar a început văcuţa noastră să dea lapte şi am început  a prinde puteri. Ne-am salvat. Şi Colea venise din străini (Polonia) cu puţină pâine. Mare bucurie aveam atunci. Ţin minte cum odată, în sâmbăta Paştelui, am venit de pe deal cu o mână de grăunţe. Semănam atunci grăunţe de păpuşoi în pământ, dar şi la gură duceam. Erau pe câmp multe cutii de conserve goale rămase din  timpul războiului şi noi puneam grăunţele în cutiile acelea şi le prăjeam la foc. Mâncare gustoasă. Dar le mâncam şi crude. Că nu erau otrăvite. Atunci, în sărbătoarea Paştelui, o mână de grăunţe am mâncat. Trebuia să trăim. [pag. 25-26]