La marginea satului era o casă în care se grămădiseră mai mulţi ţigani. Cred că s-au adunat acolo cu gândul că împreună vor scăpa de moarte. Dar n-a fost să fie aşa. Au murit toţi. Casa le era năruită cu omăt, iar ei nu aveau putere nici măcar să facă o pârtie. Aveau lângă uşă o groapă şi îi târâiau acolo pe morţi. Au murit toţi până la unul. Ne-am dus cu moş Ivănaş să-i încărcăm în sanie, dar nu putea să-i scaotem până deasupra omătului. Moşul a adus o funie, îi legam cu ea de subţiori pe morţi şi cu ajutorul cailor îi scoteam din borta aceea şi-i puneam pe sanie; i-am dus la cimitir şi le-am dat drumul într-o groapă mare. Unul peste altul i-am pus. În iarna aceea au murit aproape toţi ţiganii din satul nostru. A rămas viu numai badea Ștefănică - muzicantul. În viaţa lui ce-a urmat badea Ștefănică a făcut veselie şi voie bună la multe cumătrii şi nunţi din sat. Iar ceilalţi ţigani s-au dus.. Nu ştiu să fi rămas viu cineva din ei. Poate a plecat cineva din sat...[Ion Bejenaru născut 1932 şi Tamara Bejenaru, născută în 1938, pag. 139]