În  faţa istoriei nu avem dreptul să ascundem că dorinţa de a fi stăpâni în propria casă a fost prezentă în inimile moldovenilor, chiar şi în perioada 1918-1940, când, s-ar părea, nu se putea visa o altă libertate decât cea de a trăi împreună cu fraţii de sânge... Aceşti paşi, dragii mei, cât ne-ar fi de greu să recunoaştem, trebuie să-i facem în primul rând pentru a recâştiga încrederea populaţiei din stânga Nistrului, pentru a-i lăsa să se convingă că-i tratăm de la egal la egal, că nu avem gânduri ascunse sau că i-am putea folosi cândva drept monedă de schimb. Cât ne-ar fi de dureros, dar acesta este adevărul, căci dacă nu era suspiciunea majorităţii populaţiei de acolo, inclusiv a băştinaşilor, faţă de adevăratele noastre intenţii, vă asigur că liderii separatişti ar fi pierdut de mult terenul pe care se mai ţin. Fără doar şi poate, alimentată (n.n. Conducerea separatistă) cu forţe de elită ale revanşismului imperial, şi-a jucat din plin rolul în oraşele şi satele Moldovei din stânga Nistrului, însă ea de mult s-ar fi lăsat păgubaşă dacă nu existau şi circumstanţele de care vorbeam. De unde s-au luat ele, care sunt rădăcinile suspiciunii? Toată lumea îşi aminteşte cu câtă căldură şi lacrimi în ochi au fost salutaţi fraţii noştri din Dubăsari, Tiraspol, Bender, Grigoriopol, Slobozia, mai din toate satele din stânga Nistrului, la neuitata zi a primei mari adunări naţionale din 27 august 1989. Ei au scandat laolaltă în piaţă, în speranţa că vom făuri împreună ţara liberă Republica Moldova.  Alta le-a fost soarta, căci de cîţiva ani la rând sunt batjocoriţi în ochii întregii lumi, iar noi, dezbinaţi de lozincile ultrapatriotice, n-am fost în putere să-i salvăm până acum din captivitatea unor marionete ambiţioase.  Dar cred că, chiar mai mult decât această situaţie umilitoare, îi descurajează trădarea unora dintre cei care, la memorabila adunare naţională, erau simbolorile  reînvierii şi libertăţii. Este trădarea celor care s-au grăbit să se dezică de pământul din stânga Nistrului şi de oamenii de acolo, văzând în ei o piedică în realizarea prevederilor unor programe de partid sau de consiliu. Cum ar putea, bunăoară, să-i încurajeze pe compatrioţii noştri din raioanele de est ale republicii în lupta lor de eliberare cuvintele poetului Grigore Vieru care, încă la 4 februarie anul trecut, a declarat: „Eu unul nu sunt alarmat atât de mult că forţele imperiale ne-au luat Transnistria. Mi-e teamă să nu ne-o restituie, să ne-o dea înapoi, pentru că, recâştigând Transnistria, pierdem Basarabia, mai exact am îndepărta, dacă nu chiar am pierde definitiv, reunirea cu ţara mamă.” În cine trebuie să mai creadă populaţia din stânga Nistrului, când chiar compatrioţii lor, născuţi în acele locuri şi ajunşi cunoscuţi oameni de creaţie, îşi susţin tacit confraţii de condei şi artă care s-au dezis de acest pământ? Oare chiar nici camarazii lui Ilie Ilaşcu nu mai sunt moldoveni? [pag. 124-126]