Chiar  şi astăzi, când călători avizaţi, europeni ori nord-americani, vizitează universităţile româneşti purtaţi de curiozitatea de a verifica identitatea europeană a României, primul loc pe care cer să îl vadă este biblioteca.  Universităţile moderne, chiar şi în Africa sub-sahariană, sunt clădite în jurul unei clădiri monumentale ce depozitează, în folosul profesorilor şi studenţilor, resursele intelectuale necesare producerii şi reproducerii cunoaşterii: colecţii de cărţi şi periodice, fie legate în tomuri dispuse liber pe kilometri de rafturi, fie disponibile instantaneu prin acces electronic. Niciodată însă universităţile româneşti nu au fost concepute în acest mod. Sediile lor istorice din Bucureşti şi din Iaşi au fost proiectate de statul liberal fără bibliotecă. În cele două oraşe, Fundaţiile regale au fost cele care, până în clipa în care regimul comunist le-a transformat în biblioteci centrale universitare, au suplinit această absenţă constitutivă. Nici măcar după 1989, când statul postcomunist a creat campusuri universitare noi la Constanţa şi Oradea de plidă, nimănui nu i-a trecut prin minte să organizeze noile instituţii în jurul bibliotecii. De aceea, călătorul străin cu interese academice rămâne întotdeauna dezamăgit de universităţile româneşti şi pleacă surprins de faptul că cineva îşi poate imagina un învăţământ universitar desfăşurat în afara relaţiei cu patrimoniul de cunoaştere ce reprezintă semnul cel mai vizibil de ieşire din barbarie.

În universităţile româneşti din trecut şi din prezent, manualul este substitutul bibliotecii. Disciplinele cele mai complexe şi ramificate sunt reduse la formele mnemotehnice din care orice fertilitate a ideilor a fost eliminată. Chiar şi aşa, studenţii zilelor noastre au tendinţa să se plângă: învăţământul este prea teoretic şi nu le oferă acele deprinderi practice cerute de viaţa concretă. Ceea ce înseamnă că statul român (liberal, comunist şi postcomunist) fondator de universităţi, profesorul autor de manuale şi studentul nemulţumit de caracterul abstract al cursurilor operează aceeaşi distincţie radicală între gândirea hrănită de cunoaştere şi viaţa reală. Fostul student devenit politician, ziarist, intelectual,  întreprinzător, magistrat sau funcţionar nu are nevoie să frecventeze lumea ideilor pentru a face o carieră de succes. Din acest punct de vedere, dacă i-ar fi dat lui Alexandr Ivanovici să revină la Bucureşti în zilele noastre, singurul loc care i-ar părea cunoscut şi pe deplin european ar fi fost librăriile. În afara lor, ca şi în urmă cu aproape două secole, cărţile, cu tot ce conţin ele, nu produc efecte. [pag 148-149]