Marcel Fontaine, fost profesor la Bucureşti, cavaler al Legiunii de Onoare, decorat cu Crucea de Război română, combatant la Verdun şi la Mărăşeşti, singurul membru al Misiunii Universitare Franceze din România, arestat din ordinul Gestapoului în 1944, îi trimite un memoriu preşedintelui Academiei Goncourt:

„Vreau să vă pun în gardă împotriva minciunilor acumulate de o anumită presă din Paris şi împotriva aserţiunilor conţinute în comunicatele Legaţiei R.P.R. Se afirmă mai ales apartenenţa lui Vintilă Horia la asociaţii „fasciste” sau „antisemite” (ca „Organizaţia tinerilor fascişti”,  „Mişcarea antisemită din România”) care n-au existat niciodată în România...  Dar această greşeală de tinereţe, care a fost şi cea a numeroşi elevi de-ai noştri români din generaţia sa, nu o putem despărţi de împrejurări speciale în care a fost comisă. Tineretul român, crescut de părinţi într-un sentiment de dragoste pentru Franţa, n-a trecut de partea Germaniei decât dintr-o decepţie, dintr-un fel de ciudă de îndrăgostit şi decepţionat.   România a avut încredere în Franţa, pentru a fi protejată de ameninţarea  uriaşului şi secularului ei duşman, Rusia. Căderea Franţei o lipsea de sprijinul tradiţional. În acel moment numai Germania mai putea să o salveze de la pieire. Germania îi oferea garanţiile de care avea nevoie şi îi promitea restituirea „Alsaciei” şi „Lorenei” sale, Basarabia şi Bucovina, anexate de Uniunea Sovietică.

Pentru tinerii români din acea epocă, prietenia germană era singura şansă de  supravieţuire a ţării lor şi adesea doreau această alianţă cu inima îndoită... Partidul Comunist Francez n-a aprobat pactul germano-sovietic?

Numeroşi pronazişti notorii, cu totul de altă anvergură şi nocivitate decât Vintilă Horia – din acel îndepărtat moment – sunt acoperiţi de onoruri şi flori în inima Parisului. Mă voi mărgini să citez un exemplu, cel mai tipic din atâtea altele: academicianul, profesor şi doctor la Sorbona, Mihai Ralea, însărcinat de câţiva ani să negocieze acorduri „culturale” franco-române, a fost, în calitatea sa de ministru, un artizan al politicii pronaziste  care reproşează neînsemnatului ziarist de atunci, Vintilă Horia ... Nu există amnistie pentru foştii nazişti decât dacă devin procomunişti?

Constantin Vişoianu, preşedintele Comitetului Naţional Român i-a expediat  o telegramă la Paris lui Vintilă Horia: „ C.N.R., mândru de marele D-tale succes, te felicită călduros şi îţi urează sănătate pentru ca să continui strălucita D-tale operă.”

Reviste cu tiraje medii se situează de partea lui Vintilă Horia, lansându-se în acuzaţii la adresa „agentului sovietic”, declanşatorul scandalului. Revista Rivarol publică acest text:
„Virgil Gheorghiu este primul duşman care a vorbit de „deportarea luxoasă” a diplomatului Vintilă Horia, internat de germani în aceleaşi condiţii ca Leon Blum, Herriot şi Paul Reynaud, ceea ce lasă să se bănuiască de legături cu Gestapoul... Dar veritabila ofensivă contra domnului Vintilă Horia a fost unilateral declanşată şi alimentată de comunistul André Wurmser în L’Humanité. André Wurmser este oare Führerul literaturii franceze? Credem aceasta deoarece presa, Les Lettres Françaises, Academia Goncourt şi alţii l-au condamant pe Vintilă Horia pe baza singurului denunţ al unui agent al Moscovei.

Marile jurnale burgheze, înalta conştiinţă a literaturii burgheze a vorbit despre drepturile şi libertăţile spiritului şi s-a aliat cu publicaţiile interzise în Franţa, Izvestia şi Literaturnaia Gazeta. Comportamentul lor actual dezvăluie amploarea colonizării intelighenţiei occidentale de către comunism. Academia Goncourt este condusă azi de L’Humanité, ziarul cel mai dezonorant de pe planetă.  Les Lettres Françaises au deviza lui Sartre: „Un fascist nu poate avea talent.” [pag. 206-208]