În chestiunea „rezistenţei prin cultură”, prin expresia „tentaţia mitologică”, dl Boia optează de fapt pentru supralicitarea acestei rezistenţe, care s-ar fi desfăşurat sub strictul control al autorităţilor comuniste. Nu spune direct că această rezistenţă a creatorilor culturali  a fost un bluf sau o păcăleală, dar se întreabă retoric cine pe cine a păcălit. Este luat drept exemplu Marin Preda, - cu Cel mai iubit dintre pământeni (1980) -, despre care se spune că critica forma (nu fondul) comunismului anilor ’50 ai secolului al XX-lea, dar că nu megea cu critica mult mai departe decât Ceauşescu. Concluzia este că nici Preda, şi nici alţii nu au mers mai departe decât li s-a permis şi că nu am dat un Soljeniţîn sau un Havel. Această apreciere, probabil corectă în linii mari, este însă mult prea aspră. Nu suntem specialişti în problema rezistenţei, dar am trăit în parte epoca. Pentru dreapta judecată a epocii respective în România este nevoie desigur şi de comparaţii cu ţările din jur, dar şi de retranspunere în situaţie.  România era singura ţară „socialistă” înconjurată numai de ţări „frăţeşti”, (canalul iugoslav se obturase serios la un moment dat), contactele cu Occidentul erau cele mai anevoioase, iar speranţa că regimul comunist va cădea brusc era ca şi inexistentă până în 1989. În plus, aparatul opresiv era mai puternic decât în mai toate ţările de dincoace de „cortina de fier”. De aceea, rezistenţa noastră intelectuală s-a adaptat acestor condiţii. Totuşi, dl Boia ar putea să aibă totalmente dreptate dacă s-ar putea cumva dovedi că autorii noştri care scriau, de exemplu, romane cu cheie (vreo 10-15 importanţi) erau total conştienţi de situaţie şi cinici, acceptând ideea că regimul îi controlează strict şi că demersul lor nu are nici un rezultat decât orgoliul lor de a-şi vedea cărţile publicate. Or, noi credem că majoritatea acestor autori (prozatori, poeţi, dramaturgi, istorici, filosofi, psihologi etc.) erau sincer convinşi că (singuri sau prin complicitatea unor oameni „de bine”), măcar în parte, au înşelat vigilenţa „organelor” şi că au contribuit la subminarea dictaturii, dacă nu a  comunismului. Dacă aşa au stat lucrurile, - şi ştim din mărturii certe că au stat aşa -, atunci, în ciuda controlului strict al autorităţilor, această rezistenţă a condus în oarecare măsură la căderea comunismului.  Că nu a fost o mişcare intelectuală solidă şi la suprafaţă, asumată în mod curajos, ca-n Polonia, Cehoslovacia sau Ungaria, este perfect adevărat şi trebuie recunoscut, dar pentru explicarea acestei situaţii, nu prea măgulitoare pentru noi, sunt şi alte motive decât laşitatea românilor. Fireşte, pentru rezistenţa noastră câtă a fost – noi suntem principalii responsabili, iar în asumarea acestei responsabilităţi intră probabil şi recunoaşterea unei stări de laşitate şi de letargie. [pag.306-308]