... De fapt, fascinanta și înflăcărata pledoarie nu e decât o demonstrație prin absurd în care este exaltată lumea lui Caragiale împotriva părerii lui Caragiale despre  ea.  Pentru că Steinhardt privea lucrurile dintr-o închisoare, în timp ce Caragiale, dintr-o lume liberă, perfectibilă, în curs de construcție. Superficialitatea, îngăduința, delăsarea, care puteau apărea visuri blânde din disciplina fanatică și plină de cruzime a dogmei, erau piedici și găuri negre în realitatea democrației în curs de a se naște  și de a-și inventa criterii și rigori. Celebra frază potrivit căreia comunismul românesc va fi Stalin plus Caragiale, frază aparținând lui Belu Zilber, care se pricepea bine și la Caragiale, și la Stalin, nu se voia decât un sarcasm, dar a fost de fapt strania descoperire a unui fascinant paradox și chiar a unui noroc.

Acest paradox subtil și imposibil de intuit din afară  face din noi unul din cele mai necunoscute, sau mai prost cunoscute, popoare ale Europei.  Românii sunt poporul cel mai supus, cel mai de nerăsculat, nu pentru că se lasă dominați de ideile celor ce-i stăpânesc, ci dimpotrivă,  pentru că nici o ideologie nu-i seduce, nici chiar revolta, care e întotdeauna o ideologie. Față de tot ce i se spune, față de orice propagandă care se încăpățânează să-l convingă (și cu cât se încăpățânează mai  mult), el păstrează o distanță ironică, din ce în ce mai refractară. Această impermeabilitate funciară la entuziasm și fanatism îl face în același timp și de necucerit, și de  nerevoltat. Și asta pentru că, pe de o parte, orice revoltă presupune un elan mai mult sau mai puțin  entuziast, fanatic, iar românul este nu numai incapabil de fanatism, ci, mai mult, fanatismul îi repugnă și – chiar mai mult - i se pare ridicol și îi trezește hazul; pe de altă parte, pentru că teroarea care pare, văzută din afară, insuportabilă ricoșează  în realitate pe suprafața alunecoasă a ironiei populare, nereușind să pătrundă în interior, nereușind o presiune interioară pe măsura grozăviei ei istorice. Deci, revolta nu se produce pentru că nu are condiții subiective (predispoziția psihologică), dar nici obiective (impactul real al terorii asupra indivizilor).  Astfel se ajunge la paradoxala situație  în care un popor care nu poate fi manipulat  poate fi totuși guvernat cu ușurință. Libertatea interioară se transformă în condiție și chiar în unealtă a supunerii exterioare.

... Iar toată această complicată și subtilă construcție psihologică nu este fără legătură cu persistența lumii lui Caragiale și-a bășcăliei ei în plină nebunie totalitară, unde a funcționat ca un diluant – în delăsare, în superficialitate, în deriziune și chiar în batjocură – al patetismului urii și-al entuziamului crimei.  [pag. 111-113]