Românii nici nu bănuiau asemenea aranjamente. Ei credeau sincer în forţa şi loialitatea marilor democraţii occidentale, care aveau, fără îndoială, să salveze aceste popoare devenite de atâtea ori victime. Lozinca de peste tot era:
„Vin americanii!” România voia şi pregătea o trecere rapidă la democraţie după război. Constituţia din 1923 a fost repusă în vigoare, au fost eliberaţi deţinuţii politici, a fost abolită legislaţia totalitară, antisemită şi rasistă. Dar „armata roşie” nu mai dădea semne de plecare; România era o ţară ocupată din nou. Jafuri, devastări, violenţe şi confiscări, înfăptuite de trupele sovietice, aveau loc peste tot. Ruşii au acceptat, în fine, încheierea unui armistiţiu cu România, la 12 septembrie 1944, la Moscova. S-a numit „Convenţia de armistiţiu între România şi Naţiunile Unite”, dar, în fapt, era un act unilateral în favoarea URSS: România era socotită un stat învins şi nu unul care a ieşit prin efort propriu din lupta contra aliaţilor; ţara era obligată să întreţină o armată sovietică de ocupaţie, al cărei cost a fost de două miliarde de dolari americani doar în 1944-45; uriaşe despăgubiri de război trebuiau plătite URSS, vreme de  două decenii; graniţa dintre România şi URSS s-a fixat iar pe Prut, Basarabia, Herţa şi nordul Bucovinei fiind din nou ocupate; în schimb, s-a anulat dictatul de la Viena, Transilvania cedată în 1940 trecând în administraţia provizorie a „armatei roşii”; România trebuia să participe la lupta contra Germaniei cu 12 divizii. Ţara participa deja la acest război şi o va face cu 37 de divizii. Totul a fost în zadar: americanii erau prea departe, iar sovieticii aveau mâna liberă în partea de răsărit a Europei. După 23 august 1944 s-au format guverne din militari şi specialişti, conduse de generalii Constantin Sănătescu şi Nicolae Rădescu. În ele, sub ameninţarea sovietică, au fost treptat introduse elemente comuniste sau instrumente ale lor, ca Teohari Georgescu, Gheorghe Gheorghiu–Dej, Petru Groza şi alţii. În august 1944, PCR avea câteva sute de membri, pentru ca în 1947  numărul lor să fie deja de circa 800.000. În România, comunismul avea cea mai slabă tradiţie dintre toate ţările Europei Centrale, dar propaganda, presiunile, ambiţia şi naivitatea unora, credinţa în viaţa edenică promisă i-au tras pe mulţi. [pag. 170-171]