Mişcarea naturală a populaţiei în anii 1914-1918
Fireşte, războiul a produs şi în Transilvania mutaţii considerabile în ceea ce priveşte comportamentul demografic, atitudinea omului faţă de momentele fundamentale din existanţa sa: naştere, căsătorie, moarte. Starea prelungită de război  şi-a pus amprenta pe toate componentele mişcării naturale, pe comportamentul matromonial, a generat noi atitudini în cadrul politicii demografice a guvernelor etc.
Interesantă este  diminuarea natalităţii de la an la an; astfel, pe măsură ce efectele nocive ale stării de beligeranţă s-au amplificat, numărul de naşteri din Transilvania s-au redus după cum urmează: 105 083 în 1913, 102 555 în 1914, 70 099 în 1915, 47 391 în 1916, 44 452 în 1917 şi 42 336 în 1918. Prăbuşirea numărului de naşteri se datorează, în primul rând, mobilizării pe front a tinerilor aflaţi la vârsta căsătoriei şi care, din cauza concentrării, nu şi-au mai putut întemeia familii, în cadrul cărora să fie concepuţi  copii. Apoi, tinerii bărbaţi căsătoriţi plecaţi la război, au lipsit multă vreme  de acasă, puţinele permisii nu au însemnat întotdeauna şi „valorificarea şansei” de a spori numărul membrilor dintr-o familie.  Este de presupus că războiul, cu întreg cortegiul de suferinţe şi privaţiuni, a contribuit şi la o creştere  a interogaţiilor individuale şi colective în legătură cu responsabilităţile cuplului faţă de apariţia de noi membri de familie în acei ani. Soţiile în primul rând – rămase nu numai cu grija copiilor născuţi deja, dar şi a gospodăriei ţărăneşti, ce reclama un volum imens de muncă, cu dificultăţile asigurării vieţii de zi cu zi, aşa cum răzbat ele din scrisorile spre /dinspre soldaţi – trebuie să fi avut cele mai mari rezerve faţă de procreare, în puţinele şi scurtele permisii ale soţilor.
Sunt semnificative şi datele despre mortalitate în Transilvania, în anii primei conflagraţii mondiale. În anul 1913 s-au consemnat în provincie 77 354 decese, un număr destul de mare pentru un an fără calamităţi şi problemele deosebite din perioada războiului. Numărul de 73 718 decese în anul 1914 este explicabil prin faptul că încă nu s-au făcut simţite efectele primelor luni de război. În schimb, în anul 1915 s-a înregistrat brusc saltul la 83 065 de morţi, număr record pe întreaga durată a războiului. Apoi, în anii 1916-1917, nivelul mortalităţii a scăzut simţitor, sub media anilor de pace (65 285 şi 59 918). La prima vedere, situaţia din anul 1917 pare să fie paradoxală: în al treilea an integral de război, numărul deceselor se situează mult sub nivelul anilor de pace. Aici şi-a spus cuvântul, probabil, „selecţia naturală”, în anii 1915-1916 fiind mai afectaţi de starea de război civilii ceva mai sensibili (bătrâni şi copii).
Trebuie precizat că între decesele înregistrate în Transilvania în acei ani nu figurează soldaţii înrolaţi din provincie şi căzuţi pe câmpurile de luptă ale Europei, încât pierderile umane efective  ale Transilvaniei au fost considerabil mai mari decât cifrele globale prezentate. Dincolo de datele statistice existente la îndemâna cercetătorilor, s-au consemnat schimbări de optică la nivelul atitudinii omului de rând  faţă de ciclul vieţii şi al morţii. Omniprezenţa morţii în acei ani, imediată prin molimele care parcă s-au înmulţit, ori mai îndepărtată, fiind vorba şi de fronturile de luptă, a generat nu numai durere, ci şi resemnare în rândul oamenilor. O atare atitudine este surprinsă foarte bine de un intelectual mobilizat pe front în primele luni ale războiului: „Bătrânul ce mâna caii zise cu un glas de profet: „Am trimis trei feciori împăratului şi-aş fi bun bucuros de mi s-ar întoarce măcar unul acasă”.” Ultimul an de război a înregistrat o nouă creştere substanţială a mortalităţii, la 70 307 decese, ca urmare a stării de mizerie după patru ani de război, dar mai ales gripei spaniole care a bântuit întreaga Europă. [pag. 317-319]