Marea majoritate a „deceselor politice” era formată, însă, din acelea ale unor oameni simpli, ale căror nume n-ar fi spus mare lucru publicului, mai ales că aceștia nu erau considerați și tratați decât ca „bandiți”. Și cine se emoționează de moartea unui bandit de drumul mare? Secrete au rămas până azi numele victimelor „reeducării prin tortură”. Cele de la Pitești sunt parțial știute din mărturiile orale ale supraviețuitorilor, dar câți n-au fost uciși la Gherla, de pildă, fără să le fie cunoscute numele? Monahul ortodox Gavril Burzo descria uciderea, de față cu cei din celulă, a unui preot armean care a refuzat să „cădelnițeze” cu fecale. Călăul Goiciu, directorul închisorii, ajutat de un gardian, i-a înfinpt în gură o coadă de mătură până i-a ieșit prin ceafă. Numele acestui preot martir a rămas necunoscut, ca ale altor sute de mii de victime ale sadismului temnicerilor. Chiar și numele deținuților maltratați și poate uciși în lagărul Salcia au rămas parțial neștiute, deși procuratura militară a  făcut o anchetă, din care rezultau, însă, doar metodele de tortură folosite.
Neștiuți vor rămâne, poate pentru totdeauna, cei morți în anchetele  sau în urma anchetelor Securității. Constantin Ticu Dumitrescu ne-a arătat o declarație compusă în numele său de ofițerul anchetator și pe care urma să o semneze pentru conformitate. În colțul de jos al foii de hârtie dactilografiate, apărea scris cu o caligrafie chinuită de bătăi „Nu semnez pentru că am fost torturat”. Ceea ce i-a atras ura sălbatecă a ofițerului, care, ca pedeapsă, l-a torturat în continuare. Câte asemenea acte de curaj nu se vor fi întâmplat în camerele de tortură? Câți nu vor fi murit în urma lor fără a fi neglijați?
Alteori, ancheta uza de metode chimice. Mai mulți memorialiști povestesc că anchetatorul le întindea, la începutul anchetei, o ceașcă de cafea, care – constatau apoi – le dădea o bună dispoziție, deschisă la orice mărturisiri. Secretul consta în faptul că li se introdusese în cafea scopolamină, o substanță euforizantă care îi făcea prea sinceri, relatând fapte pe care colegii de lot le negau. Vladimir Bukovski a confirmat într-un simpozion la Sighet că metoda fusese testată și de psihiatrii KGB-ului în anchetele lor, ea ducând la îmbolnăvirea psihică  și chiar la moartea unor deținuți. Nici acolo, nici la noi, n-au rămas urme în documente.
Acești morți în afara tuturor statisticilor sunt majoritari, credem noi, în cimitirul secret pe care am încercat să îl explorăm. Dar, dacă morțile lor nu sunt elucidate într-un document sau altul, cercetătorul are datoria să continue cercetarea până într-o zi când „cutia neagră” a cazului va fi găsită, ca să folosim un termen din anchetele aviatice.    [pag.219-220]