Cartierul evreiesc bucureștean este departe de forma ghetoului occidental sau de a ștetl-ului oriental („târgușor” în idiș, întâlnit cu predilecție  în Europa Răsăriteană și reprezentând un mod de viță rural), forme de supraviețuire a evreilor în locuri ostile lor. Cartierele au fiecare cîte un rol dominant: de rezidență (Calea Văcărești, Dudești), comercial (Calea Moșilor, Rahovei) etc. Dinamica  socială și profesională este o adaptare la legile concurenței: în principiu emigrantul este o categorie economică activă, care aduce beneficii în timp statului gazdă (vine cu noi mentalități, își dorește integrarea și reușita economică). Evreii joacă un rol important în viața bucureșteană a secolului al XIX-lea ca negustori (sunt primii care practică comerțul ambulant și vânzarea en gros), meseriași (tinichigii, alămari, bijutieri), lideri politici (Ad. Stern, W. Filderman), avocați, doctori (Iuliu Barasch), scriitori (Cilibi Noise, I. Peltz, Tristan Tzara), filozofi (Iacob Itzhak Niemirower), etnologi (Moses Gaster, Lazăr Șăineanu, Barbu Lăzăreanu), dramaturgi (Ronetti-Roman) ș.a.m.d.
Pe lângă contribuțiile documentare despre comunitatea evreiască în această perioadă sunt extrem de importante fotografiile lui F. Damé din Bucarest en 1906 sau fotografiile lui P. Menu din Bucureștii ce se duc de H. Stahl (1910). Deși apropiate ca an de apariție, cele două cărți se situează pe poziții diferite. Lucrarea lui Damé se adresează în mare parte unui public elevat și bine situat (apare pe hârtie scumpă și are o documentare de specialitate). Mai mult, există un capitol special, care se referă la populația evreiască și principalele sale instituții: sinagogi, școli, societăți de binefacere. F. Damé fotografiază  zeci de străzi, locuințe (printre care și casa Mauriciu Blank din str. Teilor etc), magazine (în special centrale), negustori ambulanți etc. Fotografiile redau detalii arhitecturale și nu au personaje (acestea apar cel mai mult în fundal sau ca etalon de măsurare a înălțimii clădirii).
Bucureștii ce se duc se dorește a fi o evocare a vechiului oraș, și chiar un ghid care prezintă destinații turistice: Palatul Regal, Ateneul, „Carul cu bere”, Palatul Poștelor etc. În contradicție cu aceste opere de arhitectură este evocată atmosfera cartierelor evreiești, cu un accent negativ, legat în principal de comerțul de haine vechi, de lucruri de ocazie, la „Hala de antichități” din Văcărești – numită ironic „hala păduchilor” (după faimoasa „Marché aux puces” din Paris). În acest sens, ilustrația se referă în ceea ce îi privește pe evrei numai la acest comerț, făcut de persoane în vârstă, în medii sărace și foarte sărace. Damé nu folosește fotografii ale periferiei. Stahl își ilustrează textul despre evrei doar prin fotografii respingătoare.
Care ar fi imaginea  adevărată? Fără îndoială, ambele seturi de fotografii sunt piese ale unui mozaic. Cartierul începe să coexiste cu mahalaua,  vedem deja diferențe mari între centrul orașului și zonele periferice.
Emil Feder, psihopedagog și membru al „Serviciului de profilaxie mintală” de la Spitalul „Iubirea de oameni” face o serie de anchete la domiciliu în anii '30 – '40 pentru a arăta importanța mediului în deformarea caracterului copiilor. Anchetele sociale sunt o veritabilă sursă documentară internă, în medii diferite, și prezintă date despre familie, tipul de locuință, condiții de locuire, hrana zilnică, felul cum dormi, starea hainelor. Feder face astfel o clasificare a cartierelor Bucureștiului după mediu, reflectând o experiență de nouă ani pe teren și mii de fișe completate:
  • cartiere sărace (Raion, Dudești, Vitan, Văcărești, Ferentari, Colentina);
  • cartiere rău-famate (str. Cantemir, Crucea de Piatră, Grand, Crângași);
  • cartiere negustorești (Calea Griviței, Moșilor, Călărași, Rahovei, Bărăției);
  • cartiere bogate ( Bd. Carol, Bd. Elisabeta, Calea Victoriei).
Se observă diferențe de medii și în ceea ce privește structura familiei, atitudinea față de căsătorie sau legăturile cu vecinii. Din analiza răspunsurilor reiese că ultimele două tipuri psihologice (cei care au reușit din punct de vedere economic) au aproximativ aceleași alegeri și, prin generalizare, aceeași tendință spre izolare, prin evitarea legăturilor cu vecinii („Jignești pe un mic burghez dacă aude  că ai încercat să stai de vorbă cu un vecin asupra lui... Cu vecinii în schimb numai bună dimineața  și bună ziua, atât”), văd în căsătorie și copii un semn de reușită sau reprezentare socială („exteriorul joacă un rol foarte mare și este păstrat cu sfințenie... pentru copii se fac cele mai mari sacrificii ca să nu ducă lipsuri”). Legăturile cu vecinii sunt mult mai strânse în mahala, unde vecinii au aproape valoarea unui membru al familiei („vecina este pentru copil a doua mamă... starea de fapt duce la stabilirea de raporturi afective între copil și femeile din mahala!) „Dacă dincolo, la mahala, bucătăriile sunt comune (se știe că de pe o parte a curții sunt „bucătăriile” și de cealaltă parte sunt „bucătăriile”, niște magazii de scânduri) și oamenii se întâlnesc la „pompa de apă” – în locuințele mic burgheze fiecare locatar are bucătăria sa și chiuveta de apă în casă și relațiile sunt mai distante.   [pag. 88-90]