5. Când conducerea acţiunii de „demascare” considera că informaţiile culese sunt suficiente, începeau pregătirile pentru declanşarea fazei criminale împotriva celor din eşalonul II.

În acest scop conducerea politică a penitenciarului începea un număr de manevre administrative, retrăgând de pe culoarul unde se afla camera cu cei din eşalonul II pe toţi gardienii şi pregătind  instrumentele de tortură, compuse în principal din bâte şi din cozi groase de mătură, confecţionate din lemn. Cu câteva minute înainte de a începe atacul criminal, obiectele contondente erau depozitate la ordinul ofiţerului politic în preajma camerelor cu pricina. Se simula o scoatere la „plimbare”, timp în care obiectele respective erau plasate în camera eşalonului II, în locuri cunoscute de torţionarii din eşalonul I infiltraţi în camera respectivă.

La puţin timp după intrarea în cameră a deţinuţilor, la un semnal convenit, cei din eşalonul I se repezeau fulgerător la cei consideraţi mai periculoşi şi care trebuiau anihilaţi imediat. Respectivii erau loviţi prin surprindere, la carotidă sau în alte puncte vitale ale organismului, fiind aduşi repede în stare de inconştienţă, după care torţionarii eşalonului I treceau la acţiune împotriva celorlalţi din cameră, majoritatea bolnavi sau foarte slăbiţi, şi care erau lichidaţi repede sub aspect fizic. În mai puţin de jumate de oră, întreaga cameră avea pe torţionari în picioare cu bâtele în mână şi la pământ pe restul ocupanţilor camerei. Cei în stare de inconştienţă erau lăsaţi să zacă în continuare iar asupra celor de pe podea începeau loviturile de bâtă peste tot corpul.

6. Faza următoare era dominată de intense lovituri asupra tuturor celor ce mai mişcau, punându-i alternativ să spele formal podeaua cu propria rufă, în patru labe, timp în care asupra lor cădeau continuu lovituri. Pentru a nu se auzi gemetele celor ce începeau să ţipe, li se scoteau ciorapii sau zdrenţele din picioare şi li se băgau forţat în gură. Cei ce nu-şi reveneau din comă şi erau pe moarte erau scoşi din cameră, continuând cu ceilalţi tortura fără nici o întrerupere. Când erau pericolul de expiere generalizat, se ordona de către torţionari întinderea victimelor cu faţa în sus pe scândurile goale ale priciului, fără dreptul de a se acoperi sau de a-şi schimba poziţia respectivă.

Cel ce avea ghinionul să facă o mişcare involuntară a corpului era smuls ca o cârpă de pe prici şi lovit cu picioarele şi cu bâtele, fără nici un discernământ.  Tortura şi nesomnul continuau fără întrerupere, zi, noapte, până indivizii respectivi erau aduşi într-o stare halucinantă, mai accentuată decât cea obţinută prin halucinogene. Ochii victimelor luceau straniu fără a mai distinge nimic în jur, în timp ce loviturile continuau să cadă asupra lor. Feţele aveau paloare cadaverică, iar cei ce nu-şi puteau reţine gemetele, urlau cu căuşul în gură, zgomotele lor însumându-se într-un zgomot de fond sinistru, în plin infern, spre amuzamentul bestiilor cu bâtele în mână care, hohotind ca satana, ţipau către muribunzi, atenţionându-i că se auzea postul de radio „Europa Liberă”.[pag. 134-135]