Mă întorc de acasă şi mare mi-e uimirea să descopăr: căminul nu mai are uşă, nici geamuri, suntem ca în codru aici. Pe jos, bucăţi mărunte de cioburi bine călcate în picioare de toţi cei care au trecut şi trec prin holul căminului. Nimănui nu-i pasă. Dar nu sunt numai cioburi pe jos, ci şi foarte multă mizerie: afişe rupte, ambalaje de chips-uri, coji de seminţe, sticle goale. Nici urmă de picior de femeie de serviciu, deşi două dintre ele locuiesc în cămin. Ziua liberă e sfântă, şi chiar dacă le incomodează mizeria, nu se apropie, Doamne fereşte, de mătură. Iar lunea, nu mai ştiu de unde să o ia. Dar nu se agită prea mult, fac şi ele mai superficial, ca să nu obosească. Ce-ar însemna dacă şi-ar pune mintea cu toată mizeria din cămin? S-ar speti, s-ar îmbolnăvi... După ce mă schimb, merg la baie. Cred că îmi trebuie mască de oxigen ca să rezist aici. E un miros groaznic, de vineri nu s-a mai făcut curăţenie. Condiţiile igienico-sanitare prevăzute în contractul de închiriere sunt zero: gresia şi faianţa sunt la fel de murdare de urme de pantofi, de noroi, de mâini ... Nici nu se face curăţenie aşa cum trebuie, dar nici puţinul care se face nu se păstrează. Toţi mergem după principiul: ?Las´ că nu sunt la mama acasă, sunt la cămin, deci pot distruge totul, fără să se ştie concret cine este vinovat?. Complet greşit! Trăim toţi aici şi ar trebui să fim foarte atenţi cum păstrăm curăţenia pentru că de ea depinde sănătatea noastră.