19 iulie. Vestea stării nenorocite a celor întorşi din Sighet – moartea multora, lipsa totală de ştiri de la alţii ne întunecă soarele nădejdii ce ar trebui să lucească acum. Poate şi simţământul bătrâneţii care nu mai dispune de suficientă energie pentru a fi activă în adevăratul sens al cuvântului.  Nici măcar intim nu mai resimt impuls spre acţiune. Doar la birou, scriind şi citind, mă simt în stare să folosesc. E timpul să intre în arenă cei mai tineri, cu puterea lor, cu perspectiva lor, cu viziunea lor despre viaţă. E drept că atunci când stau în faţa celor deprimaţi, parcă se urcă în mine un flux de vigoare. Am scăpat de scepticismul care mă mina la Costeşti. Dar mă îndoiesc despre oameni. Mă tem că vor începe „ţigăniile politice” – vina va fi desigur a noastră, a celor care le vom răbda. Trebuie o mână puternică, înţeleaptă şi generoasă, o viziune largă care să orânduiască pacea, dar aceasta nu se poate realiza decât între egali, altfel e supuşenie, e sclavie. Obedienţa faţă de Dumnezeu-Tatăl este cerută de Dumnezeu, din partea fiilor săi. Dar suntem noi capabili de Dumnezeu? Numai cu ajutorul lui Isus.
Încerc să-mi închipui ce se petrece la Geneva. Dar nu mai izbutesc să mă emoţionez. Altădată aş fi plâns de emoţie la gândul că acum se străduie sincer patru oameni să facă pace în lume. Acum, când ştiu care este realitatea suferinţei, nu mă mai pot lăsa prinsă de emoţia unor evenimente de departe. Noi ştim acum ce bestie poate fi omul, iar ei de acolo, pe lângă noi, au rămas nişte copii fericiţi care pot crede în omenie. Ştiu ce grea sarcină ne revine: să creştem pe oameni spre adevăr.
[pag. 337-338]