Demonii emigrației sau de ce Dracula pleacă cu pământul de acasă

A trecut pe la mine un amic din perioada ’80-’90. Nu ne-am văzut de foarte mulți ani. El a emigrat în State în anii ’94-’95.

Ne-am reîntîlnit bucuroși. Am povestit. Am luat cumva povestea de unde am lăsat-o. Poveștile adolescenței și începutului de maturitate. Dar după cîteva ore am rămas surprins de anumite lucruri : el își amintea atîtea detalii pe care eu le uitasem sau îngropasem adînc acele amintiri. Peste amintirile mele se puseseră deja prea multe straturi. După câteva zile de discuții intense, brusc mi-am dat seama că prietenul meu, care voia să discutăm doar despre acea perioadă, pur și simplu a rămas prins acolo ca într-o capcană, ca într-o cușcă. El nu mai făcuse un pas de acolo. Prietenul meu a rămas captiv în perioada aceea. Firește că el avea o viață diferită, trăise alte experiențe, dar cînd ajunse vorba de spațiul din care vine  totul, se blocase. Aici între timp au avut loc o mulțime de schimbări, noi ne-am schimbat enorm de mult, viața socială și economică s-a transformat radical. El însă trăia în anii ’80-’90. Ne-am despărțit cumva triști. Nu ne-am regăsit decît parțial.

Un alt prieten de-al meu care circulă mult în mediile emigrației românești în SUA îmi povestește cam aceeași situație. El vizitează mediile ecleziale unde comunitățile sunt mai compacte. Și fenomenul e identic : după prima discuție cu cei de acolo  îți dai seama cărui val de emigrație aparțin. Cum ? După temele și obsesiile care macină comunitatea. Anii ’50 sunt măcinați de un soi de legionarism anticomunist de început, anii ’60-’70, de tot soiul de securisme și ceaușisme etc. Adică, dacă vrei să vezi România anumitor epoci, mergi în SUA în comunitățile compacte și le regăsești bine conservate. Firește că și ele se schimbă, copiii lor de mult nu mai știu bine româna, dar ei, cei plecați maturi, conservă perfect obsesiile și problemele cu care au plecat de acasă. Au rămas aproape identici cu epoca în care au părăsit Patria.

Dar și asta e de înțeles.

Însă cei mai tragici și mai triști mi se par cei din ultimele valuri care pleacă cu o anumită ură și disperare. Uneori chiar cu un anumit dispreț. Mă refer, mai ales, la cei din zona SUA/Canada. Datele arată că acolo pleacă oameni ceva mai înstăriți și mai bine educați. Adică nu sunt „căpșunarii” din Italia și Spania, care au cumva o altă traiectorie și trăiesc alte tragedii.

Ei pleacă, dar marea parte rămân cu obsesiile și problemele de acasă cu care au plecat. Și domină un amestec straniu de naționalism de secol XIX cu un justițiarism anti-„ciumă-roșie” de un purism radical greu de cuantificat și definit. Asta e valabil și pentru cei din RM, și pentru cei din RO.

Nu e nimic de judecat. Dar eu citesc condiția lor într-o notă foarte tragică : să pleci de „acasă”, să încercă să-ți refaci viața, dar să nu poți să te decuplezi de problematicile și obsesiile locului din care ai plecat e ceva sfîșietor. Asta înseamnă că nici adaptarea la locul nou nu are loc. E o ruptură profundă, e ceva trist și tragic. Să trăiești în condiții de viață destul de dure ale spațiului nord-american la care nu te poți cupla real, iar paralel viața ta să fie bîntuită de fantome ale unui spațiu de care te-ai decuplat. Și cu cît distanța și timpul cresc, fantomele te bîntuie și mai tare. Te posedă.  [pag. 324-326]