Vineri, 16 ianuarie 2004
Venim împreună la orele zece treizeci – eu, Philippe şi Eugen – în clădirea rectoratului, unde ne-am întrunit ultima oară cu ocazia seminarului nostru. La venirea noastră, senatul universităţii înveşmântat în togă, ne salută cu aplauze. Ceva mai sus, pe scară, un cor cântă celebrul imn Gaudeamus Igitur, amintindu-mi de prima mea vizită în România în 1990, şi, pe neaşteptate, continuă cu Champs Elysées, cântecul lui Joe Dassin. Ce frumos! Urmează o lungă ceremonie, condusă de rectorul Sergiu Chiriacescu, din păcate rezervată doar unui public restrâns, ales din Universitate şi de la Municipalitate, adică fără studenţi. Fiecare dintre noi – Philippe, eu şi Eugen (în această ordine) – are dreptul la un generos laudatio, înainte de a ni se înmâna toga şi toca, apoi la un discurs calibrat la o jumătate de oră. Sunt amuzat de această nouă uniformă. La timpul meu, nu eram la Berkely în timpul ceremoniei de primire a diplomelor de Doctor of Philosophy (PhD) şi nu am purtat niciodată toga la care am dreptul în calitatea mea de profesor titular al Conservatorului Naţional de Arte şi Meserii din Franţa! Eu sunt prezentat publicului de cancelarul Universităţii. După multiple cercetări pe internet, el declară că a găsit în persoana mea cel puţin patru personaje! Rostesc un scurt discurs de răspuns, constituit în două părţi: prima, destul de „concretă”, consacrată rolului „comun” francez-român în construcţia „culturii” Uniunii Europene; cea de-a doua, mai degrabă „abstractă”, pentru a situa această idee în cadrul conceptelor Acţiunii şi sistemului lumii.
Şampanie, interviuri şi poze, apoi prânz la hotelul „sovietic”. Cred că rectoratul îşi are aici facilităţile sale. Păcat, deoarece există în oraş restaurante mult mai atrăgătoare... Totuşi, prânzul este foarte plăcut, în compania unei orchestre de un perfect nivel profesional, care începe şi se termină cu Marşul lui Radetzky. S-ar părea că suntem la Viena. Braşovul se numea Kronstadt în Evul Mediu. Suntem aici la frontierele fostului imperiu austro-ungar, la numai o noapte de călătorie cu trenul de prestigioasa capitală. Influenţele maghiare, germane şi turceşti (din secolul XII-lea cavalerii teutoni s-au instalat aici pentru a apăra oraşul de tătari) se resimt până azi. O tânără şi frumoasă profesoară de limba franceză de la Universitate, pe care o văzusem şi anul trecut, face cu mine o plimbare prin oraşul vechi, înzăpezit, plin de farmec, înainte de a mă conduce la ambasadorul care mă aşteaptă la consulat pentru a ne întoarce la Bucureşti.
Discuţii diverse. Philippe Etienne, ca şi mine, crede că e nevoie de vreo douăzeci şi cinci – treizeci de ani pentru ca România să-şi regăsească splendoarea perioadei dintre cele două războaie mondiale.
La Bucureşti, iau cina cu Corina Creţu. Restaurantul este aproape de reşedinţă şi ne întoarcem pe jos. Consiliera lui Iliescu îmi povesteşte despre tatăl său, un fizician decedat prematur. Ea îmi oferă o carte a acestuia. Îmi mai vorbeşte despre faptul că românii îl preferă pe Mitterrand, Chirac însă n-a ştiut să găsească un loc în inima lor. Îmi dau seama că în acest popor se îmbină un amestec interesant de realism şi de sentimentalism. Este foarte important să simţi acest lucru. [pag. 84-86]
