16 septembrie 2011. Armele îmi sunt familiare încă înainte de a face armata (în 1972). Împreună cu Vladimir Găitan, colegul meu de şcoală de la Suceava, am găsit, în 1962, puşti cu baionetă din Primul Război Mondial printre ruinele cetăţii de Scaun a lui Ştefan cel Mare (noi am crezut că datează din timpul domniei lui Ştefan cel Mare şi le-am predat la Muzeul de Istorie!).
Apoi, student fiind, am cerut în mod oficial arme autorităţilor, în următoarele  împrejurări:
Discursul lui Nicolae Ceauşescu, din august 1968, în care condamna invadarea Cehoslovaciei de către sovietici şi aliaţii lor şi, în acelaşi timp, îi avertiza pe conducătorii URSS că românii vor riposta dacă se va trece şi la invadarea României a fost, cel puţin pentru noi, cei de-atunci, un gest de curaj. Nicolae Ceauşescu, despre care se spunea că în viaţa de fiecare zi era fricos, avea asemenea momente de sfidare (pueril-teatrală, dar sfidare) a pericolului (într-un mod similar a reacţionat, de altfel, şi când a fost condamnat la moarte).
Lui Nicolae Ceauşescu nu-i lipsea un simţ al măreţiei (rudimentar, din cauza inculturii) şi nici dragostea de ţară (dragoste, din nefericire, nefastă, dictatorul încercând să-i facă pe români fericiţi cu forţa, în conformitate cu criminala ideologie marxist-leninistă). Dacă ar fi fost educat şi ar fi avut o cultură umanistă, el ar fi putut fi un om politic superior prin anvergură conducătorilor noştri de azi.
Cred că Nicolae Ceauşescu era sincer în acel moment. Nu m-am aflat în mulţimea din faţa Sediului CC al PCR (de la al cărui balcon şi-a rostit discursul incendiar, acelaşi balcon din care, în decembrie 1989 avea să constate îngrozit că a pierdut controlul asupra mulţimii). Eram student al Facultăţii de Limba şi Literatura  Română din Bucureşti (trecusem din anul trei în anul patru) şi îmi petreceam vacanţa de vară în oraşul de unde sunt originar, la Suceava. Dar am urmărit discursul la televizor (un televizor sovietic!) şi am văzut pe faţa lui Nicolae Ceauşescu că îşi învinge teama ca să se ridica împotriva marii puteri de la est şi că prinde tot mai mult curaj pe măsură ce simte susţinerea mulţimii.
Valul de entuziasm popular a fost imens. Timp de 24 de ani de la ocuparea ţării de armata sovietică,  românii suferiseră cumplit, România fusese pur şi simplu răstignită pe crucea hidoasă reprezentată de seceră şi ciocan. În Moldova şi în Bucovina, sentimentele antisovietice (confundabile uneori, în mod regretabil, cu sentimentele antiruseşti) erau şi mai intense, pentru că o graniţă trasată abuziv de Stalin despărţise brutal membrii aceleiaşi regiuni româneşti şi, în unele cazuri, chiar ai aceleiaşi familii. Ca să-şi vadă tatăl, rămas „la ruşi”, tatăl meu s-a înţeles cu el prin scrisori duse pe căi complicate  la destinaţie să vină unul pe un mal al Prutului, iar celălalt pe celălalt mal şi să dialogheze peste râu, cu aprobarea grănicerilor. (De altfel, înainte de a muri, în 2001, tatăl meu ne-a rugat pe noi, cei trei copii ai săi, ca după moarte să-l incinerăm şi să-i aruncăm cenuşa în Prut, ceea ce am şi făcut, tot cu aprobarea grănicerilor!). [pag. 112-114]