Vineri, 3 aprilie 1953. (Vinerea Paştilor). Amărât şi plin de gânduri am petrecut şi această zi. De cum m-am sculat, am ieşit la soare şi citesc în Biblie şi mă gândesc că vin Sfintele Paşti şi eu sunt aicilea. Paşte petrecut în necaz. Sunt disperat şi trăiesc fără nici o nădejde, trăiesc şi eu din mila Domnului, până se va îndura Dumnezeu şi mă va strânge după pământul celor vii.
Stau la soare şi mă gândesc la cei dragi de acasă, cum de Paşti, orice suflet, cât de sărac şi tot se bucură, cel puţin de libertate şi e la un loc cu toţi oamenii. Numai eu stau pe Rustii şi îmi plâng păcatele singur şi fără nici o mângâiere, flămând, trist, deznădăjduit, cu mintea încordată, acuzând şi iertând tovarăşii de viaţă şi pe toţi vrăjmaşii sufletului meu.

Cât necaz, câtă trudă, durere, suferinţă, oboseală şi gânduri fără nici un rost am întâmpinat în aceşti 4 ani de prigoană, temniţă şi captivitate. Trupul meu e istovit şi minea mi-a obosit. Nu există fiinţă pe faţa pământului să-şi poată imagina viaţa mea de câine pe care am trăit-o în aceşti patru ani. Iacă, se împlinesc la 10 apriilie. Spre seară am mai dat o raită în jurul colibei, m-am suit în gruieţ, că zăpada pe faţă s-a pleşit. În vârful gruieţului, pe un fag, am găsit scris numele meu, încă din 1944 toamna, de când stam fugar pe aceste meleaguri de frica ruşilor. Şi atunci am trăit tot greu, dar nu ca acum.

Atunci eram prigonit de ruşi, acum sunt de fraţii mei, de români. Da, stau prigonit de fraţi trădători, care şi-au vândut ţara şi sufletele lor tracilor din Rusia pe un kg de zahăr şi o litră de ulei şi-au adus ţara în suferinţă, căci acum simte şi pruncul din faşă că trăieşte în „raiul” bolşevic. Peste noapte mi-am tăiat lemnele, m-am culcat la ora 24.
[pag. 107]