Legătura lui Dimitrie Gusti cu spaţiul universitar german şi cu cel francez nu a reprezentat doar o simplă consacrare intelectuală. În aceste două ţări, la cumpăna secolelor XIX-XX mediul academic era preocupat de efectele pe care urbanizarea, industrializarea şi dislocarea unor mase importante de oameni le au asupra individului şi societăţii în genere.  Pentru sociologii germani mai ales, toţi aceşti factori constituie crize care necesită o diagnoză ştiinţifică precisă şi o intervenţie socială a statului. Practic aici ia naştere ideea de stat social şi tot aici se pun bazele  programului guvernamental al asistenţei sociale (care urmărea ameliorarea situaţiei socio-economice a categoriilor vulnerabile şi marginale) şi al asigurărilor sociale (având ca scop protejarea forţei de muncă). Sunt idei care au rămas întipărite în mintea profesorului Dimitrie Gusti, transpuse pentru prima dată în 1910, când tripticul sociologie-etică-politică devine piatra unghiulară a unui sistem de gândire şi acţiune socială.  Chiar şi înainte de primul război mondial, prin condiţiile precare ale populaţiei, România impunea o acţiune concentrată de intervenţie a statului, răscoala din 1907 relevând situaţia dramatică a satului. Modelul danez al lui Frederik Grundtvig de dezvoltare comunitară prin ridicarea satului şi prin încurajarea cooperativelor ţărăneşti atrăgea atenţia tuturor observatorilor din epocă. Schema era simplă: acolo unde statul eşuează, iar economia de piaţă nu poate deveni o alternativă, soluţia optimă este dezvoltarea comunitară a satului prin propriile forţe.

Înaintea lui Gusti, o altă personalitate  a avut în centrul preocupărilor sale satul românesc. Spiru Haret, ministru al Instrucţiunii Publice în mai multe rânduri între 1890-1910, atrăgea atenţia asupra situaţiei precare a satului; publică în acest sens şi o lucrare – rezultat al muncii sale de teren – intitulată Chestiunea ţărănească (ediţia princeps: 1905, ediţia a II-a:1907), fapt pentru care va fi acuzat că prin acţiunea sa de cointeresare a  învăţătorimii rurale ar fi contribuit direct la răscoala din 1907. În 1910 publică în Franţa studiul Mecanica socială, ferm convins că sociologia poate deveni o ştiinţă exactă: cunoaşterea precisă a datelor problemelor sociale şi aplicarea unor remedii „matematice” pot contribui la renovarea socialului.

Iată doar câteva exemple atât din plan intern, cât şi extern, care au cântărit decisiv la orientarea ştiinţifică a tânărului sociolog Gusti. Iar conjuctura internaţională îl va determina să-şi pună planul în aplicare. Este vorba de începutul anului 1918, când România era la un pas de capitulare în faţa Puterilor Centrale, după un refugiu dur al autorităţilor în capitala Moldovei, Iaşi. În aprilie 1918 se semna un tratat de pace umilitor: pentru a continua să existe, statul român trebuia drastic reformat. În aceste momente, Dimitrie Gusti pune bazele Asociaţiei pentru studiul şi reforma socială, „cu împătritul scop: de a cerceta toate laturile vieţii sociale româneşti [...], de a propune reformele, care izvorăsc în mod firesc, logic, din aceste studii, de a lupta pe toate căile de propagandă  pentru ca aceste reforme să se înfăptuiască şi, în sfârşit, de a contribui în largă măsură la educaţia socială a maselor”. Conştient că, indiferent de rezultatul războiului, România traversează o perioadă de schimbări radicale, tânărul profesor universitar îşi asumă „o măsură îndrăzneaţă: formarea unui grup de presiune care, reunind intelectuali pe baza competenţei profesionale, să dobândească legitimitatea intervenţiei sociale în afara şi deasupra structurii partidelor”.    [pag. 201-202]