Petrecerile bunicii erau cu totul altceva deoarece, chiar şi de la distanţă, mă bucuram enorm de tot ceea ce avea legătură cu petrecerea, deşi, atunci când eram foarte mică, mă izgoneau din obişnuita cameră a copilului într-un dormitor aflat la ultimul etaj, iar mai târziu mă ascundeam ghemuită după un paravan în sufragerie. Plănuirea atentă şi detaliile complicate ale meniurilor, controversele cu privire la  regulile de precădere în aşezarea musafirilor la masă, selectarea cu subtilitate a diferitelor sortimente de vin care să însoţească felurile savuroase şi sofisticate, aranjamentele florale, expoziţia de argintărie şi cristaluri fine de pe faţa de masă din dantelă împodobită cu balzonul nostru – toate aceste lucruri pur şi simplu mă electrizau.

Odată terminată lista cu vizitele, bunica revenea la lista cu potenţialii invitaţi la cinele organizate de ea. Printre aceştia se numărau prieteni sau personalităţi cu diverse funcţii şi de diverse categorii, de la premier, capete încoronate, mitropolit şi episcopi şi până la partenerii de vânătoare ai bunicului şi la toţi actorii politici minori din circumscripţia lui. Sute de nume, dacă nu mă înşală memoria. Aşa că din fragedă pruncie am fost la curent cu toate obligaţiile politice şi sociale, cu combinaţile şi dezbaterile electorale, precum şi cu activităţile religioase şi caritabile sau amiciţiile sportive ale bunicilor mei.

Cu totul altfel erau balurile date pentru distracţie, nu din datorie, la care participau numai petrecăreţii tineri ai oraşului. Aceste sindrofii sunt primele de care îmi amintesc. Pentru astfel de ocazii, terasa din spate era acoperită şi închisă cu scânduri pe care atârnau covoare persane pline de culoare, lucru care le ascundea aspectul provizoriu, şi umplută cu ghivece  cu plante şi arbuşti înfloriţi. În acest soi de grădină de iarnă, renumitul taraf ţigănesc al lui Ciolac interpreta toate valsurile şi cântecele de petrecere  aflate la modă şi, în timp ce era servită cina, începeau sfâşietoare cântece populare sentimentale, pe care toţi românii le adorau.

Cele mai rafinate produse alimentare, vinuri franţuzeşti, precum şi accesoriile pentru cotillon, aşa cum se dansa el pe atunci, cu diverse figuri care necesitau evantaie, serpentine de hârtie, pălării de clovn, tolbe, batiste fanteziste, desagi şi alte daruri mărunte pentru invitaţi, toate erau importate de tata direct de la Paris, cu Orient Expressul, trenul transcontinental rapid (Blitz-Zug, cum îl numeau nemţii) care parcurgea întreaga distanţă în 48 de ore.

Petrecerile Văcărescu erau adevărate evenimente; tot oraşul participa. Familia Regală rareori le rata; nu Regele şi Regina, care nu erau prea sociabili, ci Principele moştenitor Ferdinand şi fermecătoarea lui soţie, Principesa Maria, pe atunci la apogeul frumuseţii ei.

Principele (ulterior Regele) Ferdinand al României era un bărbat timid, oarecum stângaci, în ciuda faptului că era bun ţintaş. Nu părea niciodată în largul lui în prezenţa femeilor de societate, deşi avea reputaţia că le frecventa, fără reţineri, pe cele mai puţin demne de laudă. Însă în acei ani de început, cred eu, încă mai avea ochi numai pentru radioasa lui soţie. Frumuseţea acestei nepoate  a Reginei Victoria a Marii Britanii, în ale cărei vene sângele Romanovilor se amesteca cu acela al mai liniştitului neam Coburg, a fost atât de mult trâmbiţată şi descrisă, încât ar fi de prisos să repet ceva. Totuşi, aceia care n-au văzut-o când era tânără, cu mult înainte ca ea să urce pe tron, nu-şi pot imagina luminozitatea figurii ei din acele vremuri.

Am cunoscut-o, i-am fost devotată, cred că a fost cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o în viaţa mea, am avut toată admiraţia pentru ea şi, oricare i-ar fi fost cusururile, de sub peniţa mea nu ar putea să iasă niciun cuvânt de critică la adresa ei. Chiar şi defectele ei fizice sau morale s-au transformat în avantaje; şi-a iubit ţara de adopţie, a fost devotată cauzei acestei naţii şi, în acest fel a câştigat adoraţia incontestabilă a poporului ei. [pag 92-94]