Când, în 1973, profesorul Radu Florian a refuzat să fie îndrumătorul ştiinţific  al lucrării mele pentru sesiunea naţională a cercurilor ştiinţifice studenţeşti care urma să aibă loc la Cluj, „Noua stângă între utopie şi disperare”, Mihai Pişcoci l-a înlocuit (nu puteai prezenta o lucrare dacă nu aveai un îndrumător ştiinţific oficial, aşa era regulamentul). Nu ştiu motivele gestului lui Florian, dar deschiderea lui Pişcoci a dus de fapt la primul meu articol apărut  în Revista de filozofie (eram student în anul patru). Din ce mi s-a spus, obţinusem premiul I, dar reprezentanta partidului, nefasta Olivia Clătici, m-a retrogradat la premiul III. Premiul I l-a primit un student la Sociologie din Iaşi, ginerele lui Miu Dobrescu. N-am avut probleme, lucrarea lui era foarte bună din câte ţin minte. Redactorul-şef al Revistei de filozofie mi-a cerut textul pentru publicare. Începea astfel o lungă colaborare cu acea revistă şi o relaţie de bună comunicare intelectuală cu esteticianul Mihai Ciurdariu, specialist în Eminescu, redactor-şef adjunct.  Pe Mihai Pişcoci l-am revăzut o singură dată, în martie 1990, în timpul primei mele vizite în ţară de la plecarea din 1981. Era preşedintele unei Ligi Republicane Antimonarhiste.

Odată, era prin 1972, a venit Vasile Bontaş (asistentul la Matematică deja pomenit, ulterior ajuns secretar al CC al UTC) la noi, la Filozofie, să mă cheme la etajul I: „Doreşte cineva să vă vadă.” Era Nicu, vicepreşedintele consiliului pe universitate. Am intrat şi m-a luat direct: „Ştiu că maică-ta lucrează al Sanepid. Am nevoie de ajutor.” „Despre ce e vorba?” l-am întrebat. „Pregătim balul de revelion şi avem nevoie de o aprobare de la Sanepidul capitalei ca să putem folosi sala de la cantina Grozăveşti.” Am rămas perplex: iată-mă în faţa unuia dintre cei mai puternici oameni din România, rugat să intervin pe lângă maică-mea, care era şefa secţiei de igienă şcolară la ceea ce se numea Inspectoratul Sanitar al Capitalei. I-am spus că mama  era plecată în Bulgaria la o conferinţă ştiinţifică, dar pot vorbi chiar cu directorul Sanepidului, doctorul Andrei Kelemen. Am făcut-o imediat, i-am spus că era rugămintea lui Nicu Ceauşescu; totul s-a rezolvat într-o secundă.

L-am întrebat atunci pe Nicu de ce a ajuns să apeleze la mine când el poate să intervină direct oriunde şi lucrurile se rezolvă instantaneu. Mi-a răspuns: „Nu pot suna toată ziua în toate părţile spunând cine sunt.” I-am replicat atunci că ar fi bine să-şi oprească ascensiunea politică la acel nivel unde poate face lucruri cât de cât benefice. S-a uitat lung la mine şi mi-a răspuns: „Ai dreptate, asta i-au făcut şi soră-mii”. Cine erau cei care I-au făcut-o?” Evident, părinţii săi, care îl pregăteau pentru o carieră pe care, probabil, nu şi-a dorit-o, dar pe care a acceptat-o fără urmă de rezistenţă. Ale cărei efecte mai întâi le-a savurat, pentru ca apoi să plătească pentru ele. Exact opusul situaţiei lui Jean Maurer, al cărui părinte i-a spus cât se poate de clar că nu are ce căuta în structurile politice.[pag. 139-140]