[...] Ţarul cel uriaş, şi la propriu, şi la figurat, a interzis construcţiile de piatră în toată ţara, ca toţi meşterii zidari şi pietrari, sculptori şi fierari să se adune să ridice noul oraş, începând cu fortăreaţa Petro-Pavlovsk, pe malul drept al fluviului, în 1703. De-a lungul secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, aristocraţia rusă a construit  zeci de palate baroce şi neoclasice, precum Palatul de Iarnă proiectat de arhitectul Rastrelli, o clădire imensă de un lux uluitor ce găzduieşte Muzeul Ermitaj. Tot el a ridicat pe Nevski Prospect Palatele Stroganov, Şeremetiev, Palatul de Marmură ori Şuvalov, unde a fost ucis Rasputin.
În anii aceia turistul român era îndreptăţit la o chitanţă în valoare de 225 de lei de schimbat în valuta ţării respective, o sumă total insuficientă pentru cheltuielile obişnuite, darămite pentru cumpărături mai speciale, aşa că tot omul aducea în bagaj mărfuri de schimb cu căutare la băştinaşi: coniac, ciorapi supraelastici, ginşi, pungi de plastic cu poze, gerovital. Eu mă orientasem la nişte combinezoane elegante cu chilot asortat şi, gândind că rusoaicele sunt nişte femei remarcabile, am cumpărat două garnituri uriaşe, măsura 54, cu dantele şi trou-trou-uri fantezi. În prima dimineaţă, la hotel, două cameriste s-au năpustit în cameră, au încuiat uşa, au cotrobăit cu îndemânare în bagaje, au ales un teanc de bunuri, le-au preţăluit, au plătit şi au plecat, lăsând deoparte cu hotărâre combinezoanele. Când am coborât în stradă, am aflat alături de hotel, la o galanterie elegantă, o spumă de desuuri plutitoare ca un dans de lebede imponderabile, sute de combinezoane cu chiloţi asortaţi. Am purtat cu mine în geantă, ca pe un blestem, marfa mea de contrabandă, încercând zadarnic să mă descotorosesc de ea, până în ultima zi a excursiei când am reuşit s-o plasez în GUM (Gosudarstvenîi Universalnîi Magazin) în schimbul unui set de tacâmuri argintate.
Spre deosebire de noi, sovieticii nu au dărâmat nici o statuie, toate sunt la locul lor de cinste, care mai de care mai falnică: monumentul lui Petru călare, sculptat de Falconet, supranumit Călăreţul de aramă, care în diverse pagini de literatură bântuie noaptea prin oraş, este un grup statuar superb – calul de bronz, cabrat, se sprijină în coadă şi într-un salt se desprinde  din stâncă în mijlocul Pieţei Senatului -, o coloană de granit roşu, fără soclu, cea mai înaltă din lume, este monumentul lui Alexandru I, statuia lui Suvorov, în chip de zeu al războiului, sau cea ecvestră a ţarului Nicolae II. Catedralele baroce şi neoclasice sunt nenumărate: Sfântul Isac are una dintre cupolele cele mai mari din lume, catedrala Kazan este o copie a bazilicii Sfântul Petru din Roma, catedrala Sf. Petru şi Pavel adăposteşte cavourile lui Petru cel Mare şi ale altor ţari. Singura în stil tradiţional rusesc, cu cupole în formă de ceapă (formă interzisă de Petru), este Biserica Mântuitorului Însângerat, unde a fost ucis ţarul Alexandru II.
În anii ’75-70 populaţia oraşului era de vreo trei milioane  şi jumătate de locuitori, oameni frumoşi, blonzi, înalţi; femeile, mai ales, erau splendide, subţiri, cu gâturi lungi şi plete blonde împletite în construcţii complicate, ochi uriaşi albaştri sau aurii, glezne subţiri, făpturi romantice şi pătimaşe.  Băieţii noştri au înnebunit de-a binelea... Michi Popa şi Minoiu A. Ion s-au aruncat în patimi, transformaţi în doi latin-loveri italo-iberici care nu mai ştiau româneşte. Întârziau dimineaţa la program, apăreau târziu traşi la faţă, cu ochii sclipind ca la lupi. În ultima zi am aşteptat mai bine de  jumătate de oră în faţa hotelului: peste noapte poliţia smulsese de la pieptul lui Michi o Ludmilă deznădăjduită şi trebuiau întocmite acte complicate.
Noroc cu noi, cele zece-douăsprezece doamne singure, că pictorul Sevastre, mai tare de virtute, s-a nevoit să ne însoţească în plimbările nocture pe malurile Nevei. Nu mai erau renumitele nopţi albe din iunie, erau însă nişte asfinţituri stacojii ce aprindeau apele marelui fluviu. Din loc în loc pe cheiuri, nişte mici amfiteatre cu bănci de piatră îi permiteau turistului romantic răgazuri cu belvedere şi lui Sevastre oportunitatea unor interesante disertaţii cu auditoriu feminin. [pag. 23-25]