Pionier. Când am primit cravata roşie în formă de triunghi isoscel, instructoarea mi-a aşezat-o pe după umeri, cu unul din colţuri, cel de la confluenţa laturilor egale, dirijat cu precizie în dreptul unei vertebre din coloană, peste cămaşa albă, apretată şi călcată fără cusur de mama. Părţile celor două triunghiuri ascuţite ale bucăţii lucioase, fine, îmi erau înodate puţin mai jos de mărul lui Adam, atingându-l ca o mângâiere. Mă simţeam mândru. Învăţasem să ridic braţul drept, să ţin palma închisă deasupra capului, cum se impunea salutul voios de pionier însoţit de zâmbetul unei bucurii fără margini. Purtam pantaloni lungi, bleumarin, cu o dungă impecabilă în faţă şi în spate până la vârful şi tocul pantofilor negri, cumpăraţi special de tata pentru acest unic eveniment al copilăriei mele, de la comis-voiajorul satului, comisionerul, cum îi spuneau oamenii. Câtă fericire că mă număram printre copiii generaţiei de nădejde ai patriei populare! La adunarea festivă am plecat cu Nicu Ciorbă dintr-a treia, vecin cu mine, băiatul morarului, declarat chiabur, ca şi bunicul, căruia autorităţile i-au confiscat moara unde sătenii îşi măcinau porumbul. Nicu intrase în curtea casei noastre plâns, fiindcă taică-său îl ameninţase că-i rupe gâtul dacă se duce la pionieri. ?Am plecat fără să ştie, mi s-a destăinuit Nicu. Turbase când i-am spus că n-am cămaşă albă pentru azi. S-a răţoit la mine ca un apucat: Ia aminte că sunteţi opt borhani la casa mea. Eu vă ţin, eu vă bag în gură! Neam de neamul vostru n-are ce căuta la comunişti, la bandiţii ăştia care mi-au furat moara şi m-au târât în procese. Iar tu vrei să-mi fluturi mie fleandura aia roşie pe sub ochii mei, mie? Mie, mă? Mie? Tu, copilul meu? Vă omor!? Nicu nu reuşea să se liniştească. Era speriat rău. ?Nu renunţ la cravată să mă şi omoare! Mi-e ruşine de voi, de învăţătoare ...?, a continuat el luminându-i-se faţa, ca şi cum în momentul acela ar fi descoperit sensul vieţii lui. [ pag 58-59]