Când a aflat din gura Regelui că el este hotărât pentru război, Maiorescu a rămas ca trăsnit, dar n-a mai putut să dea înapoi. Tot în ajun, seara, ministrul Italiei [la București], baronul Fasciotti, l-a conjurat să treacă de partea naționaliștilor, spunându-i că în acest caz el, transilvănean, va avea onoarea să fie ministrul [prim-ministrul] Guvernului de concentrare națională. Era prea târziu. Maiorescu era prea angajat de partea germanilor și a refuzat.
Regele știa toate aceste și de aceea emoțiunea lui.
Regele a deschis ședința, spunând că el a convocat pe mai marii Țărei nu ca să le ceară un sfat, căci hotărârea lui este luată, dar ca să le ceară sprijinul. Situațiunea a ajuns astfel încât neutralitatea nu mai este posibilă, balanța războiului înclină în partea Înțelegerei. În tot cazul, România trebuind să aleagă, ea nu poate să aleagă decât a se pune cu Înțelegerea, în contra Imperiilor Centrale. Regele spune că el avut multe dureri, că el s-a învins pe el însuși și că tocmai victoria pe care a repurtat-o asupra lui este dovada că a ales calea cea bună pentru România. El știe forța unirei și de aceea cere tuturor oamenilor politici cari au ajutat pe Unchiul lui [Regele Carol I], să-l ajute și pe dânsul, într-un act pe care-l săvârșește ca bun român ce este. El roagă chiar pe cei care ar avea alte păreri să ia cuvântul și să le spuie.
Uitându-se către Carp, Regele i-a spus:
- Te rog, d-le Carp, să-mi dai ajutorul dumitale.
[pag. 231-232]
