Pe un ton când glumeţ, când cuprins de o ardoare dureroasă, Constantin mi-a povestit istoria lui. Era născut la începutul domniei lui Ceauşescu. Ca mulţi din generaţia lui, era copil unic. Tatăl lui trăia cu speranţa plecării în Franţa sau în America. Până atunci făcuse Politehnica. Tinerii de origine nobilă sau burgheză optau adesea pentru domeniile ştiinţifice unde erau şicanaţi mai puţin de regim. Când copilul a împlinit câţiva ani, tatăl a avut ocazia să plece în Franţa. Mama nu s-a putut hotărî să lase totul în România, iar tatăl a plecat cu altă femeie. În consecinţă, Constantin a crescut doar cu maică-sa, măcinată de un singur regret: pierderea soţului. La optsprezece ani, Constantin a plecat la taică-său, la Paris. Spera să facă studii acolo, dar coabitarea cu mama vitregă s-a dovedit dificilă, iar tânărul a plecat să trăiască singur, cu bani puţini, într-un oraş pe care abia-l cunoştea. Ziua era la cursuri, iar noaptea dormea pe unde apuca. Tatăl l-a introdus în societatea pariziană care aprecia un titlu ca al lui şi farmecul exotic al oamenilor din Răsărit. Chestiunile practice privind subzistenţa tânărului rămâneau suspendate între tată şi fiu. Astfel, Constantin cina în apartamente de lux din Saint-Germain sau Neuilly, oferea buchete de flori care costau cât zece mese, apoi mergea să doarmă la Nanterre sau în Gara de Nord. Nefericit în Franţa, Constantin a plecat la muncă în Statele Unite de îndată ce şi-a luat diploma. Țara i-a plăcut. La ceva timp după căderea lui Ceauşescu, s-a întors în România să se ocupe de restituirile de care tatăl lui nu mai voia să audă. Aici, şi-a regăsit mama (nu a vorbit despre asta dar era uşor de dedus). A renovat o casă sau două din moştenirea familiei, s-a însurat, a devenit tată, s-a îmbrăcat cu o eleganţă impecabilă, şi-a făcut un carnet de adrese plin cu titluri şi balzoane, într-un cuvânt a pus bazele unei vieţi de prinţ român renăscut din cenuşă. [pag. 78-79]