Ileana Macici: Singurul care mi-a dat oxigen – și-i rămân recunoscătoare – a fost Iuliu Maniu. Maniu a fost coleg de clasă cu tatăl meu la Blaj și ținea foarte mult la mine. Aproape zilnic în timpul procesului eram la el. Tot timpul îmi spunea: „Nu dramatiza, dragă, totul va fi bine.” Deci s-a făcut comutarea pedepsei  datorită lui Iuliu Maniu, care l-a trimis pe Ripoșanu la rege. Ripoșanu era omul lui Groza. Îl cunoșteam de mult, că a făcut liceul la Orăștie, de unde sunt eu, și regele, care mai avea un cuvânt de spus în țară atunci, a făcut comutarea pedepsei la muncă silnică pe viață.

În ședința publică din 22 mai 1945, președintele instanței, Ilie Țabrea, judecătorii asesori Alexandru Voitinovici, procuror Vasile Niță, muncitor, Gheorghe Ionescu, constructor, Ion Păuna, muncitor, Constantin Lăpușneanu, profesor, Ioviță Dumbravă, plugar, Constantin Țiulescu, muncitor, Stelian Nițulescu, avocat, acuzator public șef Avram Bunaciu și Dumitru Săracu, acuzator public, au întocmit actul de acuzare și au pronunțat hotărârea nr.1 a Tribunalului Poporului, prin care toți membrii lotului, în frunte cu generalii Nicolae Macici și Constantin Trestioreanu, sunt condamnați la pedeapsa cu moartea. Ordonă confiscarea întregii averi, bunurile dobândite de soții și descendenții lor. O ursită necruțătoare  l-a urmărit pe generalul Macici și după moarte, rămășițele sale fiind literalmente răpite din Dealul robilor de soție și fiu și ascunse într-un cavou din cimitirul Belu, fără a fi străjuite de o cruce  până de curând. Pe locul său de casă cu care fusese răsplătit de țară pentru meritele sale  în cele două războaie, se ridică sfidător Palatul Primăverii. Generalul Nicolae Macici nu și-a regăsit încă locul meritat în cărțile de istorie și în muzeele faptelor vitejești ale Armatei Române. Generalul Nicolae Macici a fost acuzat de persecuții politice sau din motive rasiale asupra populației civile. Iată cum se apăra în instanță: „Domnilor judecători, în timpul operațiunilor militare de la Odessa nu cred să vadă cineva că se făceau altceva decât operațiuni  militare. Pe cine să fi urmărit eu rasial  și politic? Eu n-am făcut niciodată politică în această țară. Mi-am văzut numai de chestiunile militare. Aș fi fost izgonit din oștire dacă aș fi fost simțit că sunt aderentul cutărui sau cutărui curent politic. Populația din Odessa mie nu-mi făcuse nici un rău. Cum să-i urmăresc pe evreii din Odessa, când pe cei din România nu i-am urmărit, nu i-am persecutat, dar i-am ajutat ori de cîte ori mi-a stat în putință. Comunitatea evreiască din Orăștie, fără ca eu să fi solicitat, îmi trimite declarația care se găsește la dosar. Sunt semnăturile celor mai de seamă evrei de acolo. Sunt actuali și foști rabini care subscriu. Dacă nu vă sunt suficiente aceste probe în ce privește chestiunea cu prigoana rasială. Îmi veți permite să citesc crâmpeie din două scrisori ce întâmplător mai am de pe frontul de luptă din Ungaria. La Comandamentul Armatei I și la unități avem certificate din partea autorităților locale doveditoare de frumoasa și exemplara comportare a românilor față de unguri, care se întrebau uimiți: „Cum de nu au  cunoscut noblețea de caracter și sufletul nostru duios și înțelegător?” Dar într-o țară în care Iuliu Maniu era denunțat ca trădător al Ardealului, orice mistificare era posibilă.  [pag. 173-174]”