Din fericire, mai târziu, prin voinţa regelui Carol al II-lea, Legaţia, ridicată la rang de Ambasadă, s-a mutat în calitate de proprietar în frumosul Palat de Béhague din strada Saint Dominique, părăsind clădirea bizară din Avenue de Wagram.
Sejurul reginei Maria la Paris mi-a oferit ocazia de a da, prin prezenţa ei, oarecare strălucire ceremoniei de înmânare a decoraţiei militare oraşului Verdun. Ceremonie deosebit de emoţionantă. Trecînd pe străzile mărginite de grămezi de cărămizi ce marcau locul caselor distruse, am ajuns în curtea primăriei, unde, în faţa primarului şi a populaţiei adunate, am rostit discursul ce însoţea înmânarea decoraţiei acestui oraş martir. În subteranele cetăţii, ultim adăpost intact pe durata asediului, ni s-a oferit dejunul de onoare.  Pelerinajul la osuarul din Douaumont, la tranşeele unde avusese loc lupta la baionetă, trecând într-un peisaj lunar plin de craterele calcaroase făcute de obuze  şi mărginit de cioturi de arbori înălbiţi ca nişte oase printre colacii de sîrmă ghimpată, a căror rugină părea sânge închegat – decorul luptelor epice din jurul Verdunului – îl am şi astăzi în faţa ochilor cu aceeaşi isbitoare intensitate.
La fel de emoţionantă a fost, tot în prezenţa reginei Maria, inaugurarea unuia dintre cimitirele prizonierilor români morţi captivi în Alsacia-Lorena, cel de la Dieuze. O comisie trimisă de guvernul român anchetase la faţa locului timp de un an ca, după informaţiile date de autorităţi şi de ţărani, să regăsească, să dezgroape şi să înhumeze în mod decent corpurile acestor prizonieri.  Morţii erau găsiţi, la întâmplare, îngropaţi prin şanţuri, la rădăcina unui copac sau într-o carieră părăsită. Primarul din Colmar, care văzuse o coloană cu prizonieri de-ai noştri traversând oraşul pe la şase dimineaţa, povestea că parcă ar fi văzut un şir de larve.  Aceşti nefericiţi, atât de slăbiţi, care abia se mai târau, cei mai în stare sprijinindu-i pe cei epuizaţi, căutau prin lăzile de gunoi pentru a mânca resturi, sub o avalanşă de paturi de armă din partea soldaţilor care îi escortau. La primăria din Dieuze, am decorat mai multe ţărănci care oferiseră  o supă acestor prizonieri şi care, din această cauză, stătuseră la închisoare. Printre ele se afla şi o fată de 15 ani, condamnată la trei luni de temniţă pentru „insultă adusă onoarei armatei germane”. Împărţind, pe ascuns, castroane cu supă, la ora când se întrerupsese lucrul pentru odihnă, după îndrumările şi cu complicitatea soldatului polonez aflat de gardă, ea fusese surprinsă de locotenent. Acesta, după ce răsturnase cazanul, ordonase fiecărui prizonier să ridice singur, ca pedeapsă, o şină de cale ferată lungă de patru metri. Fiecare încercare, infructuoasă deoarece era imposibilă, era calificată drept „nesupunere”, iar vinovaţii, aliniaţi, au fost executaţi pe loc. În acel moment fetiţa a strigat: „Sunteţi nişte asasini”, plătind atât pentru vorbele spuse, cât şi pentru gestul caritabil, cu închisoarea... Ţin să adaug, fără alt comentariu,  că atunci când România a cerut, pe bază de documente oficiale, înscrierea locotenentului în chestiune pe lista criminalilor de război, Lloyd George a respins-o zicând că respectiva listă privea doar proasta tratare a ofiţerilor de război, ori, cum nu era vorba decât de nişte simpli soldaţi sau gradaţi...
Mărturisesc că atunci când am luat cuvântul în faţa celor 350 de cruci – majoritatea fără nume, ci doar cu menţiunea „Aici odihneşte un soldat român mort, prizonier, pentru patria sa” – aveam glasul atât de sugrumat încât era, la început, greu să vorbesc pentru a exprima sentimentele  de pietate faţă de aceşti morţi şi de indignare faţă de călăii lor, iar pe măsură ce vorbeam, în jurul meu lacrimile de pe obrajii ascultătorilor traduceau emoţia ce mă sugruma.   [pag. 230-233]