Strauss a replicat că înţelege argumentele românilor, dar că conducerea de la Bucureşti ar trebui să se întrebe de ce doreau germanii atât de mult să emigreze, deşi li se acordase o anumită independenţă culturală. România ar trebui să studieze motivele acestora şi să ţină seama de ele. Minorităţile trebuiau să aibă posibilitatea de a trăi în condiţii normale. Pentru a asigura prelungirea fără cenzură a înţelegerii cu privre la emigrare, Strauss a propus să nu se condiţioneze acestă prelungire de satisfacerea imediată a cererilor României cu privire la unele măsuri complementare, de natură să înlesnească schimbarea de atitudine a României. În aşteptatea acestor concesii din partea Bonnului, România trebuia să renunţe la aplicarea decretului asupra germanilor. Pe cale diplomatică se aflase că România făcuse deja concesii de acestă natură în ceea ce priveşte persoanele care voiau să emigreze în Statele Unite, iar Washingtonul ar fi promis în schimb un ajutor economic, sub forma prelungirii clauzei naţiunii celei mai favorizate. "Aşa-zisele măsuri complementare cerute de România au nevoie să fie clarificate prin convorbiri cu guvernul de la Bonn." Strauss vorbea în declaraţia sa de anumite obstacole care trebuiau înlăturate. Din convorbirea dintre Strauss şi Ceauşescu a ieşit la iveală faptul că Bucureştiul dorea din partea Bonnului un credit de un miliard de mărci, beneficiind de o dobândă mai scăzută, mulţumită unor subvenţii din fonduri bugetare. Probabil că îndeplinirea acestei dorinţe avea să constituie cea mai mare problemă. În această ordine de idei, românii aveau argumentul indirect că Bonnul ar fi fost foarte generos cu polonezii. Strauss a băgat mâna în "buzunar" şi, după patru ore de discuţii, s-au despărţit înţelegându-se că Germania va achita României între 8.000 şi 10.000 de mărci pentru fiecare persoană ce emigra. [pag. 140]