Am organizat o dată o seară românească, într-una din sălile cele mai încăpătoare şi mai cunoscute din Viena, Industriehaussaal cred că se chema, în  Schwartzenbergplatz. L-am invitat să vorbească despre muzica românească pe un muzicolog foarte cunoscut pe atunci, Müller von Asow, pe care l-am revăzut la Paris prin 1965, apoi un pianist a interpretat o piesă sau mai multe, parcă de Enescu, iar cvartetul Schneiderhahn a executat muzică de Cugler. Violonistul Schneiderhahnmi-a cerut mai multe cvartete de compozitori români ca să poată alege şi i-am trimis deci piese de Enescu, poate şi de Sabin Drăgoi, în sfârşit de muzicienii români cei mai celebri. I-a dus şi un cvartet de Cugler, care era pe vremea aceea consilier de legaţie la Bratislava un om încântător şi plin de talent literar, cu care ne vedeam destul de des, fie la el, fie la noi. Din maldărul de cvartete Schneiderhahn l-a ales pe Cugler, care era un compozitor amator, însă foarte demn de a fi pus pe un plan de egalitate cu cei mari. A fost un succes atât de mare încât aplauzele nu mai încetau. Serata a fost foarte comentată în presă, mai ales că, după concert, am organizat la noi acasă o recepţie, de neuitat pentru bietele stomacuri ale vienezilor înfometaţi.  Îmi aduc aminte, de 10 Mai, Consulatul nostru oferea o recepţie la care asista tot ce era mai de seamă în Viena. Nimeni nu refuza invitaţia, nu numai pentru că Romînia era aliatul cel mai de seamă de pe frontul rusesc, dar şi pentru că bufetul completa cu strălucire aspectul politic al recepţiei. Venea aşa de multă lume, încât mâncarea şi băutura dispăreau de pe mese în mai puţin de jumătate de oră şi ministrul ne ruga să aducem de acasă tot ce avem de prisos ca să umplem repede golurile şi atunci alergam după tot ce mai găseam prin cămări şi dulapuri. Iar când am reuşit să aducem o cisternă cu benzină, pusă la dispoziţia membrilor Consulatului, s-a luat imediat hotărârea să renunţăm la o parte din ea ca să putem acorda cote importante unor persoane ca Richard Strauss, de pildă, şi altora de nivelul lui.
Una din obsesiile mele vieneze a fost Eminescu, fost student pe aceleaşi locuri. Există mai multe legende în legătură cu poetul. Se pare că într-o noapte, însoţit de alţi studenţi, s-a urcat pe un felinar în faţa Domului şi a strigat „Vive la France”, în momentul în care aflase la Viena de înfrângerea armatelor franceze, deci în 1871. A fost obligat de poliţie să se dea jos şi să tacă, însă lucrurile nu au mers mai departe. N-am întâlnit nicăieri, în nicio bibliografie  această scenă destul de greu de crezut. În iarna lui 1943, doctorul Ciobanu, care îşi exercita meseria în timpul verii la Karlsbad iar în restul anului la Viena – un om în vârstă, cu barbă albă şi care ştia multe despre toţi românii de seamă care trecuseră pe acolo, m-a luat într-o după-masă şi m-a dus peste podul de pe Donaukanal, am intrat pe Taborstrasse şi am luat-o la stânga pe o stradă neînsemnată, al cărui nume l-am uitat, apoi am intrat într-o cafena care se numea „Café Romania”. Ne-am aşezat la o masă rotundă, de marmură albă şi mi-a spus:
-          Aici avea obiceiul să vină în fiecare zi Mihai Eminescu, cu alţi studenţi români. Pe această masă se putea vedea până acum câtva timp iscălitura lui. [pag. 186-187]