După 1918, realităţile sociale din România au ieşit în evidenţă. În consecinţă, interesul pentru introducerea unui program  de emancipare destinat românilor din Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia era binevenit. Este interesantă experienţa intelectualilor din Vechiul Regat în contextul în care unii dintre ei au devenit administratorii Transilvaniei. Ei au descoperit complexul de inferioritate al populaţiei româneşti în raport cu saşii şi maghiarii, ceea ce i-a determinat ca în funcţie de acest aspect să orienteze educaţia şcolară. Cu toate că şcolile confesionale româneşti erau destul de numeroase, se pare că inegalităţile economice  şi culturale au creat un complex de inferioritate în faţa instituţiilor formatoare ale comunităţilor germană şi maghiară.  Istoricii au consemnat că în Transilvania a continuat să existe un dezechilibru şi în perioada în care regiunea intrase sub guvernare românească.  Din raportul unei inspecţii efectuate în anul 1926 în judeţul Târnava Mică rezultă că: „ sunt două lumi, cu totul deosebite: de-o parte lumina, de alta, întunericul; de-o parte bogăţia, de alta, sărăcia; de-o parte dezorganizare, de alta, disciplină şi ordine. Cum de au putut locui alături saşii cu românii atâtea sute de ani fără ca aceştia din urmă să fi fost influenţaţi în bine de cei dintâi?” Vom fi de acord că inspectorul care a mers pe teren a sesizat  un aspect dureros, dar adevărat.  El nu numai că a văzut că în comunitatea săsească lucrurile merg mai bine, dar a văzut şi de ce merg mai bine decât în cea românească.  Din păcate, atunci, ca şi mai tîrziu, intelectualii nu au dat un răspuns la întrebarea inspectorului, au ignorat soluţiile potrivite pentru depăşirea neajunsurilor generate de educaţie. Cât priveşte absenţa interferenţelor româno-săseşti la nivelul populaţiei rurale, ea era, de asemenea, o realitate. Ar fi de dorit să ştim că aceste două lumi se întemeiau pe seturi de valori diferite aşa cum remarcase inspectorul. Era vorba – în special în Transilvania – de persistenţa comunităţilor închise, de tip medieval. Convieţuirea româno-săsească nu a presupus apărarea valorilor comune. Pe de altă parte, urbanizarea populaţiei româneşti  a întârziat comparativ cu aceea a saşilor, de unde şi mai slaba ei mobilitate socială şi emancipare culturală. Alături de neajunsurile istorice moştenite, comunitatea româneacă se confrunta cu sărăcia economică şi cu inexistenţa instituţiilor reprezentative, cu insuficiente elite profesionale şi cu inapetenţa maselor pentru însuşirea reflexelor civice. Disfuncţionalitatea relaţiilor intercomunitare trebuie  însă pusă la fel de mult pe seama acelora care au gestionat problemele locuitorilor Transilvaniei în funcţie de interesele unuia sau altuia dintre grupurile cultural-lingvistice.
Atunci când – după 1918 – s-a ivit ocazia de a vedea rezultatele evoluţiei istorice, trebuia identificată şi metoda de scoatere din izolare atât a românilor, cât şi a saşilor şi maghiarilor. În locul unei adevărate orientări liberale, elitele de la Bucureşti şi din centrele regionale s-au îndreptat încă o dată spre ideologia conservatoare şi spre retrasarea frontierelor intercomunitare, de data aceasta având la îndemână mijloacele administrativ-statale.  Sorin Alexandrescu remarca pe bună dreptate că „... o politică mai puţin centralizatoare şi mai cooperantă cu forţele locale... ar fi putut, fără îndoială, cel puţin netezi asperităţile... A fost necasar ca învăţământul să fie unificat şi a fost deasemeni necesar ca în acele noi provincii unde lipseau şcolile româneşti din cauza  fostei administraţii ruseşti şi ungare, accentul să cadă pe sprijinirea compensatorie a învăţământului în limba română. Nici aici însă, din aceeaşi cecitate politică, guvernele imediat postbelice nu şi-au pus întrebarea dacă avantajarea unilaterală a învăţământului românesc, utilă pe temen scurt, nu este contraproductivă pe termen lung. [pag. 122-123]