În secunda următoare, vanitatea profesorului a dat în clocot şi, spre consternarea şi spre revolta tuturor, Al.B. a fost lăsat repetent. Profesorul i-a scris adică în index „repetent”, după care l-a trimis la rector, adică tot la el, să-i ceară reexaminare. Din clipa aceea viaţa colegului meu a luat o întorsătură neobişnuită: studiile medicale au rămas pe un plan cu totul secundar, limbile străine, filosofia şi literatura solicitându-i toată energia. Drept urmare, pentru a-l putea citi pe Schopenhauer şi pe Kant în limba în care au scris, a început să înveţe cu toată seriozitatea germana, nu înainte însă de a fi străbătut, cu aceeaşi conştiinciozitate, filosofia greacă. Ba mai mult, a locuit o vreme într-un butoi, precum celebrul filosof, pentru a înţelege cum se vede lumea de acolo. Părinţii lui Al. erau ciobani din nordul Moldovei, drept pentru care, în vacanţe nu pierdeau ocazia să-şi trimită feciorul la oi. Aşa se face că nu puţini excursionişti doritori să cunoască vestitele mânăstiri povesteau despre un cioban bizar, care încerca, fără prea mare succes, să converseze cu ei în germană despre filosofii pomeniţi. Toamna, când ne reîntâlneam la cursuri, Al. nu găsea suficiente cuvinte pentru a descrie tristeţea ce-l cuprindea în faţa ignoranţei uriaşe în care erau lăsaţi să trăiască minunaţii noştri contemporani. Iar spre disperarea lui, întâmplările din vremea respectivă, viaţa politică şi socială, îi sporeau durerea: „Doamne, mai gândeşte cineva în ţara asta?” Glumele mele, foarte amare, îi accentuau neliniştea.  „Analfabetismul a fost salvarea noastră, îl asiguram. Datorită lui am rămas o insulă latină într-o mare slavă!” Ajuns medic de circă într-un sat din apropierea zonei unde odinioară păscuse oile, colegul meu şi-a propus să-şi ajute semenii atât cât se putea în condiţiile date. Neputând să schimbe lumea, găsi cu cale să se concentreze şi, desigur, să acţioneze asupra micului său univers care suferea de aceleaşi maladii, avea toate păcatele şi neajunsurile lumii.[pag. 79]