Pentru mulţi, această situaţie ar fi fost o nenorocire, cea mai mare umilinţă, şi ar fi renunţat din primul moment. Nu şi pentru Daniela Mărgineanu, care fusese crescută sub semnul omeniei şi respectului pentru valorile umane, care dobândise puterea de a fi prin raportare axiologică în orice situaţie s-ar fi găsit.
Într-un raport întocmit de organele de Securitate din Cluj-Napoca, la 13 aprilie 1960, pe baza informaţiilor culese  prin intermediul agenţilor sau „surselor”, se menţionau următoarele aspecte privitoare la „obiectivul urmărit” – Daniela Mărgineanu:
Din 1958 şi până în prezent caută serviciu sau a încercat să reintre la facultate. Nu a reuşit decât scurte perioade să lucreze ca angajată temporar la unele instituţii. În prezent lucrează de o lună, angajată temporar până la reîntoarcerea unui funcţionar ce este în concediu de boală. Pentru a cîştiga bani, predă ore de engleză la copii. Este o persoană inteligentă, cunoscând limbile franceză, engleză şi rusă. [...] Mărgineanu D. participă la unele conferinţe neoficiale, unde Lucian Blaga îi îndoctrinează cu probleme ideologice contrarii regimului.
Planul de urmărire individuală al Danielei Mărgineanu  includea nu numai infiltrarea agenţilor-sursă, ci şi măsuri de interceptare a corespondenţei, astfel ca orice detaliu să poată fi verificabil şi, eventual, „exploatat” în acţiuni operative represive. Dezideratele lor serveau aceloraşi trebuinţe –degenerate – de a cunoaşte, de a şti, de a fi pregătit pentru anihilarea „duşmanilor”, cu intenţia mereu prezentificată, asemănătoare fenomenologiilor schizo-paranoide, de a stăpâni sau de a manipula masele şi omul. Drept urmare, în spatele acestor trebuinţe de a controla totul, de afla un sentiment paralizant de frică, generat de ceea ce nu poate fi controlabil, de faptul că „mai există ceva în sufletele, în gândurile şi în viaţa oamenilor care le scapă printre degete, care se sustrage controlului, care nu a fost încă adus sub control.
Şi pentru a satisface această ultimă trebuinţă a fost nevoie de utilizarea tuturor resurselor umane şi tehnice, de cele mai multe ori extrem de costisitoare pentru posibilităţile economice reale ale instituţiei, exagerată şi deseori inutilă.
De exemplu, Securitatea cunoştea că Daniela Mărgineanu  „a făcut memorii peste memorii”, fără „nici o speranţă”, că „nici ea nici mama nu au bani, a vrut să dea ore  de limba engleză, însă lumea nu are nici bani, nici timp” sau că „s-a căsătorit cu compozitorul Cornel Ţăranu din Cluj, în 1960”, speculând orice aspect al vieţii private, cu scopul de a raporta superiorilor că „obiectivul este supravegheat permanent”.
Motivul real al întregului angrenaj informativ de urmărire, menţionat de la bun început de Securitate în documentele create, părea suficient de limpede: era fiica „condamnatului politic Nicolae Mărgineanu”, prietenul americanilor, ceea ce a făcut ca, la 12 martie 1962, Daniela Ţăranu-Mărgineanu să fie trecută în evidenţa organelor de Securitate şi pentru problema americană.
Între timp, forţa represiunii începea să scadă în intensitate şi viaţa socială căpăta reprezentări tolerabile începând cu anul 1962. O parte a deţinuţilor politic fuseseră graţiaţi, şi, odată cu ei, creştea speranţa celor care aşteptau la „gura peşterii”. Au urmat valuri şi valuri de graţieri, iar membrii familiei Mărgineau încă aşteptau întoarcerea acasă a profesorului.
Securitatea deţinea informaţii precise cu privire la momentul eliberării profesorului Nicolae Mărgineanu din penitenciar, şi, din vigilenţă obsesivă, a decis supravegehrea atentă a Danielei Ţăranu-Mărgineau prin mijloace informative specifice, eforturi care în final au fost cosumate fără nici o eficienţă operativă.
Raportul Serviciului II al Securităţii din Cluj, întocmit de locotenent-colonel Ioana Constantin şi „Nota de analiză” din 1 iulie 1964 a MAI, Direcţia Regională Cluj, Serviciul II, întocmită de căpitan Ciubotariu Constantin, propunea următoarele măsuri:
1.     Prin agentul „Marian” de la lt.-maj. Cadar I. să deţinem detalii despre soţul ei, Ţăranu, care lucrează la Opera Română şi la Filarmonică.
2.     Să-i fie pusă în interceptare corespondenţa internă şi externă, cu atât mai mult cu cât tatăl ei urmează să vină acasă.
Sarcină permanentă.
3.     Să-i fie pus în interceptare telefonul pe o perioadă de 3 luni. Termen 15 IX 1964.
Reîntâlnirea tatălui, eliberat din detenţie în iunie 1964, i-a prilejuit refacerea aproape spontană a întregii suferinţe cauzate de absenţa lui.
Timp de 16 ani nu a primit decît o singură scrisoare de la el şi l-a văzut doar o singură dată, cu prilejul procesului civil al Societăţii Reşiţa, în 1954, fiind înştiinţaţi printr-o carte poştală de un anonim, căruia îi mulţumeşte neîncetat şi astăzi. Amintirea acelui moment tragic îl împărtăşeşte mult mai tîrziu, cu prilejul lucrărilor unui simpozion organizat la Sighet de Fundaţia Academia Civică. ... imaginea a fost sinistră. [...] Ne căuta cu disperare în sală, până când, în fine, privirile noastre s-au întâlnit. Mama ne-a ridicat în picioare să ne vadă cât am crescut. Gardienii, observând scena, l-au bruscat şi l-au scos din boxă. Era un tragic dialog mut, fără posibilităţi de comunicare. La sfârşitul procesului am alergat în curtea Tribunalului sperând să-l mai zărim o dată şi l-am zărit în lanţuri, îmbrâncit cu brutalitate în dubă de gardieni.[pag.438-440]