Am văzut pe Filipescu după întoarcerea sa din Rusia. Era bine dispus, puţin enervat de primirea pe care i-au făcut-o aici, la gară, partizanii zeloşi, punând la cale o manifestaţie, care nu avea niciun rost – spunea dânsul.

Asupra călătoriei sale, ne-a întreţinut cu multă vervă şi cu multe detalii şi date.

Semnele de atenţiune, atât din partea lumii oficiale, cât şi din partea Curţii Imperiale, au fost numeroase şi calde; dar, evident, aceasta l-a măgulit numai, fără a-l împiedica să vadă „realitatea”.

Această realitate, după dânsul, se rezumă astfel: ca ţară, Rusia e o ţară care numai peste vreo 2-3 generaţii va fi regenerată; pentru moment, suferă încă de tembelism, birocraţie şi bacşiş. În ce priveşte armata, însă, a găsit-o mai bună decât se aştepta. Şi e mai bună calitativ, decât cantitativ.

Cantitativ, în momentul în care a fost dânsul pe front, o evalua astfel: 140 000 de austro-germani, 180 000 de ruşi. Calitativ, însă, este excelentă; din punct de vedere igienic şi sanitar, admirabil organizată (la aceasta a contribuit mult şi interzicerea alcoolului, căci nu se mai găseşte în comerţ nici vin, nici bere, nici rachiu); echipamentul fără nicio lipsă (şi pe front şi prin oraşe, din zecimile de mii de soldaţi şi ce a văzut, nu a constatat nicio lipsă, la uniforme, la încălţăminte, sau zdrenţuială); muniţiuni în abundenţă (ordinele la corpurile de armată şi la regimente, pe care le-a controlat prin chestiuni puse la diferite grade, sunt „a nu se face nicio economie cu muniţiunile”) - deoarece actualmente ruşii produc 100 000 de obuze pe zi, ceea ce le e suficient pentru întreg frontul; artilerie de câmp şi puşti, de asemenea, suficiente; artileria grea  150 calibru, cu puţine lipsuri încă.  Cadrele complete (după investigaţii făcute pe întreg frontul, prin chestiuni puse la diferite grade, care nu puteau şti ce răspunsuri dădeau fiecare). Generalii toţi tineri – cu puţine excepţii – şi Marele Comandament având ofiţeri eminenţi. Generalul Alexeev, generalissim, este un modest –dar cu mare autoritate printre subalternii săi. Aceasta era şi părerea generalului Pau.

A vizitat tot centrul frontului, de la Pripet, până la Czernovitz (Cernăuţi), a asitat la bombardări şi lupte, aşa că obuzele explodau la 30-40 metri. Asta a fost cea mai mare bucurie a lui!

Generalul Ivanof, care comanda armata de centru, luase parte la campania din 1877. E tipul soldatului născut. Are un surâs maliţios. Fără a-şi manifesta vreo nemulţumire relativ la atitudinea românilor, nu prea crede că vom intra vreodată în acţiune.

„Fiindcă – spunea el – vom continua să vindem cerealele noastre...”

Îşi reaminteşte de mulţi ofiţeri români din campania ruso-româno-turcă: generalul Popescu, generalul Pilat, generalul Candiano (pe care nu-l înţelegea de ce a făcut revoluţia din Ploieşti!)

Fiind dat spiritul milităresc care domina pe front şi fiind dat că despre români nu s-a prea auzit în acest război,  a sfătuit pe Filipescu să se dea drept francez şi drept general; ca nume, s-a convenit a fi generalul „Filip”. Şi în această calitate a vizitat toată această armată, primind rapoartele comandanţilor.   [pag. 245-247]