Anuș: Cum împliniserăm deja 18 ani,  am fost puși să facem  o cerere prin care să revendicăm prin Ambasada Turciei la București -  ea era atunci ca și acum tot pe Dorobanți -  cetățenia pe care o avuseseră părinții noștri. Pe vremea aceea la Ankara era un guvern democratic, al lui Mendes.  Am făcut așa, dar am uitat repede  de acest demers!  Eu, după terminarea Liceului Mihai Viteazul, am intrat la Politehnică. Mi-amintesc și acum, era în 1949,  când mergeam toți studenții din anul I, indiferent de facultatea pe care o urmam, la Drept, în amfiteatru, unde audiam preț de trei ore lecții de învățământ politic; ni se făcea capul mare cu Marx, Engels, Lenin și, bineînțeles, Stalin. Cam pe la timpul acela am fost căutați  de la Ambasadă să mai aducem fel și fel de acte. Se vedea bine că lucrurile avansau. Și în curând așa va fi! Vom deveni, noi, apatrizii, fiii de apatrizi, cetățeni turci. Familia de la Istanbul a făcut demersul  și pentru părinții noștri, ca să plecăm împreună. N-avea să fie așa, deși am avut toate asigurările; aprobările ne-au sosit numai nouă, lui Agop și mie, în mai 1952. Urma ca părinții să vină după noi. Acest „urma” a durat cinci ani. A fost o dramă de familie! Veștile circulau foarte greu. Stalin mai trăia, Cortina de Fier era impenetrabilă! Cum vizele erau valabile două săptămâni, a trebuit să ne ducem la Constanța, să pândim un vas din acela mic, un costier, un caic, cum ziceați voi, constănțenii. Asta e altă poveste. Douăsprezece zile am tot mers în port să găsim un vas turcesc; portul era cam mort după război. În sfârșit, a apărut vasul salvator, dar la vamă, alt obstacol. La plecarea din Gara de Nord, unde ne-au condus prietenii, în afara părinților, ni s-a făcut cadou un joc de șah, din acelea în care piesele se înfig în tablă, joc bun pentru călătorii. Cum șahul nu era trecut pe lista cu lucruri pe care le puteam lua cu noi, listă aprobată la București, vameșii nici nu voiau să ne lase să plecăm  cu el, dar nici nu voiau să le lăsăm lor piesele  și tabla respectivă. Un joc absurd în care eram prizonieri; el făcea parte din trucurile securistice cu care autoritățile îi șicanau pe cei ce spuneau „adio” raiului comunist!

Agop: Mai e ceva legat de părinții noștri. În toate demersurile făcute de noi figura întreaga familie, dar nu știu cum se făcea că o dată venea aprobarea pentru copii, altă dată pentru părinți, iar fiecare aprobare avea un termen foarte scurt de valabilitate. În sfârșit, polițaiul care ne-a adus ultima aprobare pentru mine și Anuș i-a convins pe părinți ca să mai aștepte  că în trei săptămâni le vor veni și lor vizele. Am crezut că așa va fi și am scos  tot din casă și am vândut  ce se putea vinde la talcioc. Ne-am despărțit de mama și de tata cu speranța că în curând ne vom reîntâlni la Istanbul. După un timp au apărut polițiștii întrebând unde sunt copiii. Când au aflat că noi eram deja plecați, au făcut un tărăboi nemaipomenit. Probabil acesta a fost motivul pentru care părinții noștri aveau să aștepte atâta timp ieșirea vizelor: fuseseră astfel pedepsiți. Vă dați seama cum au trăit ei cei cinci ani  de așteptare cu cele două valize gata de plecare la ușă? Să ne întoarcem acum la noi. Așa cum spunea Anuș, cam două săptămâni am așteptat vaporul  la Constanța și tot atâta a durat drumul spre Istanbul, căci la Burgas, în Bulgaria, a făcut o escală pentru aprovizionare cu combustibil. Am fost închiși în cabină, grănicerii bulgari  nu ne-au lăsat să coborâm  de pe navă, dar nici măcar să ieșim pe punte. În vremurile bune, călătoria asta dura câteva ore, iar acum...
Reporterul: Cum erau tratați armenii în Turcia, când v-ați trezit  ca cetățeni turci în Turcia?

Anuș: Turcii sunt extrem de ușor influențabili. O istorie autocrată nu  putea să producă  decât astfel de cetățeni. Dacă autoritățile au continuat  să ducă o politică de  deznaționalizare, relațiile interumane  erau însă altele. Era în istoria recentă a armenilor  supraviețuitori genocidului un episod despre care acum se vorbește, e liber de la oficialități să fie abordat. Și anume, ce s-a întâmplat   în 1943 cu armenii. Noi din România nu știam de ce conaționalii noștri din Turcia se bucuraseră când sovieticii reușiseră  să-i respingă pe nemți la Stalingrad. „Ăștia nu știu ce fac bolșevicii?” ne întrebam noi, văzând că armenii din Turcia se bucurau de succesele sovietice. Ajunși în Turcia am aflat ce se întâmplase. În ajunul presupusei prăbușiri a frontului ținut de Armata Roșie la Cotul Donului, autoritățile i-au adunat  pe toți bărbații armeni cuprinși între 18 și 46-47 de ani și i-au băgat cu de-a sila în trenuri și i-au dus la granița cu Iranul, într-un nou exod, cu gândul de a fi lichidate și ultimele resturi ale națiunii noastre. Pierderea războiului de către Hitler, cum se prefigura el în ochii autorităților turcești după eșecul de la Stalingrad, le-a făcut pe acestea să fie mai prudente față de marele vecin, URSS! Cei duși în deportare s-au putut întoarce acasă. [pag. 215-217]